Dragă Măicuţă,

Ştiţi, am avut azi, până acum, aşa, o chestie, că nu pot să fac sesiunea opt. Dar vedeţi, chiar prin asta eu intru în “aşteptare”. Aştept eu ceva (chiar dacă oricum nu ştiu ce) de la Domnul. Păi e exact acelaşi lucru cum a fost și până acum. Aştept să mă fac mare, aştept să termin şcoala, aştept să-mi iau serviciu, aștept să mă mărit, aştept să am copii, aştept să-mi crească copiii și tot timpul aştept și nu mă mai opresc. Dar dacă am ajuns la un moment acum la care nu mai trebuie să “aştept” nimic? La care pur și simplu nu “trebuie” nimic? Aşteptarea asta e tot o formă de subjugare. Este tot acel “privit pe fereastră”, indiferent că-l aştept pe Ionel sau pe Domnul.

În sesiunea a opta spuneţi la un moment dat: “Liturghia fiecărui creştin ca jertfire lăuntrică, se săvârşeşte printr-o oferire de sine lui Hristos, Cel aflat în inima noastră ca într-un altar. Ne oferim pe noi înşine, întreaga noastră fiinţă, cu toate ale sale: gânduri, simţiri, sentimente, dorinţe, nevoi, temeri, patimi și dureri, chemându-L ca să le prefacă, să le transforme cu harul Sau, în „ale Sale”... Pe aici vine vindecarea după care tânjeşte inima noastră și care nu este altceva decât sfinţirea, îndumnezeirea pentru care am fost aduşi la existență.”

Ştiţi, eu m-am orientat doar pe durere, pe temeri, adică doar pe cele “negative”. Adică doar astea le căutam în mine și din nou am avut tentaţia de a mă considera “neterminată” pentru ca nu le am. Ori nesinceră. Ori nu ştiu cum. Dar dacă ce am eu, acum, sunt “cele bune”, sănătate, dragoste, împliniri materiale, nu trebuie pe acestea să I le ofer? Când vin “cele rele” (și ştiţi că au și venit), I le dau pe acelea. Dar când le am pe acestea bune, dacă acestea sunt “puţinul” peste care sunt pusă acum, nu acestea trebuie să I le arăt?

Puneţi acolo, ca sprijin “accept această durere” ori “accept acest lucru ce mi s-a întâmplat”. Păi ideea e de a accepta și “această bucurie”, și “acest moment din viaţa mea” și de a le oferi Domnului. Iertaţi-mă că insist atât pe asta, pentru mine a fost până acum o piatră de poticnire sesiunea asta și vreau să mă verific, dacă ce spun are vreo noimă sau sunt în continuare poticnită.

Mai departe, spuneţi: “Iertarea și vindecarea rănilor noastre le lucrează Dumnezeu în noi.” Păi totul lucrează Dumnezeu în noi. Totul, totul, de la a deschide ochii, dimineaţa, până la a mulțumi că am deschis ochii și în această dimineaţă.

“A noastră este lucrarea chemării și primirii Lui și credinţa că numai El poate să facă această prefacere” ...

Cred că aici ajungem la acel “nu sunt eu Dumnezeu”. Și e aşa o eliberare să nu fiu eu Dumnezeu, să nu am nicio pretenţie de la mine în afară de această lucrare a chemării și primirii Lui (care oricum, nu-i lucru uşor, că nu am această deprindere). Totul e să accept că sunt copil, să-L accept pe Domnul să mă ia de mână și să mă călăuzească.

Eu cam atâta am “primit” deocamdată de la sesiunea a opta.

Sărut mâna, cu drag

Cr.