Piedicile pe care le simt în calea împăcării cu viața mea:
Piedici…
Din când în când se nasc acele gânduri ce-mi spun că până acum (am 33 de ani) a trăit altcineva în locul meu. Acest „cineva’’ se comportă în funcție de senzațiile percepute din mediul înconjurător, de relațiile cu ceilalți, de aducerile aminte ale copilăriei mele.
Am făcut greșeli, iar a mai repara ceva, numai Dumnezeu poate. A trăit altcineva în locul meu, iar eu îl privesc cu teama celui mai intim prieten, cu emoția ca el să nu repete acele greșeli, să nu mai cedeze impulsului de a reînvia trăirile nefericite.
Ce este viața mea? Suma unor ani? Am trăit o parte din ea, cât mi-a mai rămas, nu știu. Ce știu este că Dumnezeu a fost extrem de milostiv cu mine, mi-a dăruit să cunosc oameni minunați de la care să învăț că viața capătă sens numai și în Domnul. Îl rog să-mi dăruiască Sensul.
În ceea ce-i privește pe părinții mei, multe nu știu să spun. Mama, codependentă, a reușit prin felul ei de a fi, să-i întrețină patima tatălui meu, fără să-și dea seama. Tata continuă să bea. De aproape 3 ani nu vorbim, nu ne mai întâlnim, eu am luat această decizie. Nu a vrut niciodată să conștientizeze răul ce ni l-a făcut și poate, într-o măsură și mai mare, și l-a făcut.
Îmi imaginez un posibil dialog cu el după această perioadă. Sunt pregătit? Mă vor copleși acele emoții ce le-am avut mereu în preajma lui, emoții ce anunțau lipsa de curaj, rușine, regrete și viață fără sens. Îmi voi mai aminti oare atunci ce este iertarea? Nu știu. Când am hotărât să nu mă mai întâlnesc cu el, am făcut-o pentru că nu mai suportam să-l văd în aceeași situație de ani de zile, neschimbat, cu aceeași față schimonosită de necruțătoarea boală.
Am înțeles din acest seminar cum se perpetuează răul, că cei atinși de această boală la rândul lor au fost abuzați, iar aceia, la rândul lor, și tot așa pe tot parcursul istoriei. Nădăjduiesc ca Dumnezeu să mă ajute să mă pot ruga din toată inima pentru el, iar revederea să fie curând și numai pentru iertare și nu spre judecare.
Profesorii? Acum înțeleg că eram tare enervant pentru ei, le vedeam repulsia de fiecare dată când mă prezentam ca un dobitoc, iar ei nici nu se osteneau s-o ascundă cât de cât. Ei nu știau nimic din ce trăiam eu acasă. Cu ei nu mă mai întâlnesc, sunt departe.
În afară de tata, nu cred că a fost cineva care să mă agreseze. Agresiunea a fost strict emoțională. Ea s-a repetat ani la rând, cu meticulozitate.
Cum am spus, maica Siluana, tata este cel pentru care trebuie să mă rog. Sunt absolut convins că Dumnezeu deja lucrează în inima mea și a lui, la transformarea noastră .Nădăjduiesc. Dar și această nădejde a mea este atât de slabă… Aștept momentul acela când lucrurile se vor așeza așa, după Logica lui Dumnezeu și nu logica mea, care este a păcatului.
Vă voi scrie, dragă maică, de îndată ce voi depăși, cu ajutorul Domnului, aceste piedici. Vă voi povesti cum a fost reîntâlnirea cu tata, sper ca ea să aibă loc.
Dacă mă va ajuta Domnul, voi trimite și eseul din Săptămâna Patimilor. Până atunci, mult nici nu este, pentru că-n opinia mea, viața nu e lungă sau scurtă ,Viața Este, și atât.
Dumnezeu să vă miluiască pentru tot binele pe care mi l-ați făcut. 
Cu recunoștință,
Ioan