Din Sfântul Ioan de Kronstadt, un pasaj pe care-l recunosc deplin:

„Prin structura lor duhovnicească, patimile sunt molipsitoare. Iată, de pildă, răutatea neexprimată în cuvinte, care n-a apucat să treacă la fapte, care rămâne ascunsă în inimi și se reflectă într-o mică măsură pe față și în ochi. Chiar numai prin aceasta, ea se transmite sufletului celui pe care îl urăște și poate fi observată și de alții. Când mă tulbură o patimă, tulburarea mea face să vibreze și inima altuia, se creează un fel de flux afectiv, un curent impur care pleacă dintr-un anumit recipient sufletesc spre altul. Iar dacă stârpești patima rea pe care o ai față de aproapele, se vă stârpi și în sufletul aceluia. Te vei liniști, vă veți găsi liniștea amândoi. Ce strânsă legătură există între suflete! Cât de adevărate sunt cuvintele Apostolului: „unul altuia suntem mădulare” (Efeseni 4, 35). Sau: „Un trup suntem cei mulți” (1 Corinteni 10, 17); „Și a făcut dintr-un sânge tot neamul omenesc” (Faptele Apostolilor 17, 26). Iată de ce porunca dumnezeiască ne cere: „Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” (Matei 22, 39).”

Câtă dreptate are Sfântul! Și cât de greu este să stârpești patimile lăuntrice, neexprimate. Și când găsești câte o persoană care nu duce lupta interioară de a se controla și de a se abține, ce odihnă este să stai în preajma acelei persoane. Într-adevăr, sunt persoane în prezența cărora este atât de plăcut să stai, pentru că nu izbucnește din interiorul lor nici un fel de agresiune subtilă, neexprimată.

Dragă Maică,

Eu cred că omul nu se schimbă decât dacă simte și acceptă că ceva nu e în regulă cu viața lui și, de multe ori, a încerca să-l conștientizezi că ceva e greșit cu el, înseamnă de fapt a-l înfunda și mai mult în încăpățânarea de a se autojustifica și de a continua autodistrugerea. Mă recunosc pe mine, de fapt. Deși aveam impresia că îmi impropriasem o atitudine sinceră la adresa vieții încă de când eram copil, prin care am fost întotdeauna gata să accept critica și schimbarea, în realitate sinceritatea mea era cuprinsă între limitele minuscule ale percepției mele de sine, iar dorința mea de schimbare era tot în interiorul paradigmei păcatului și a morții. Pe zi ce trece îmi apare tot mai clar că mântuirea nu este posibilă fără colaborarea harului lui Dumnezeu cu noi înșine, cu efortul nostru. Nici una fără alta. Și totuși, acest efort, care pare la început muncă îngrozitoare și caznă chinuitoare, devine tot mai ușor, pentru că jugul îl poartă Hristos, dacă îi las cât mai mult Voia Lui să se manifeste în mine. Aici e cel mai greu.

Despătimirea, (ca eliberare de dependențele noastre pe care le credem atât de indispensabile, dar care în realitate sunt atât de inutile), urmată și însoțită de o apropiere cât mai mare de Hristos, ne aduce libertatea cea sfântă, în care putem alege atât de frumos, atât de curat. Ce ciudat, de când mă știu mi-am dorit să fiu în stare să aleg în viața cât mai curat, cât mai frumos, cât mai echilibrat. M-am născut în Biserica Ortodoxă – ce șansă minunată! – și tot ceea ce căutam în afara ei, era de fapt înăuntru. Uneori mă revolt pentru că trăitorii ei, care s-au aflat în jurul meu, nu au știut să-mi deschidă ochii, alteori îmi e atât de clar că eu îmi înfundasem urechile și-mi acoperisem ochii.

Mulțumesc, Doamne, pentru purtarea Ta de grijă!

E atât de greu să transform totul în rugăciune. Să transform judecata în rugăciune. Să spun: Doamne, binecuvântează-l, când toți mușchii mei și oasele și toate tendoanele mele sunt încleștate și încordate într-un nerostit: Doamne, trage-i una de să nu se vadă, drept în moalele capului! Pentru că în acel moment recunosc, din nou, că fără El nu pot face nimic. Și orgoliul meu sare de doi metri în sus: cum adică nu pot face nimic? Orgoliul meu vrea să forțeze lucrurile. Vrea să tragă concluzii astăzi și să ofere soluții viabile și universale în această clipă. Nu știm niciodată care vor fi consecințele acțiunilor, cuvintelor sau gândurilor noastre. Făcând însă totul cu rugăciune, putem spera măcar că Dumnezeu vă lucra acolo unde noi suntem complet depășiți.

Ne înfigem dinții și unghiile atât de adânc în creație și nu ne mai lăsăm dezlipiți până ce nu ni se îmbolnăvește sufletul care tânjește după Cel necreat, după Izvorul Iubirii și al Vieții. De multe ori sufletul este atât de bolnav încât cedează și trupul, iar atunci, în plină durere și suferință, ne desprindem cumva dinții cariați și unghiile crăpate. Niciodată nu e prea târziu, cât pâlpâie încă viața în noi. Mare este Taina Iubirii!

Mare este Taina Euharistiei! Cu frică și cu cutremur să ne apropiem, cu bucurie și cu mulțumire să rămânem în Taina Bisericii. În îmbrățișarea Mirelui. Doamne, nu-Ți mulțumesc destul.

Există un respect atât de înalt al Creatorului față de creatură. Cutremurător. În fața libertății noastre, Hristos așteaptă. E o taină atât de mare.

De îndată ce sufletul reușește să se desprindă puțin de sub tirania teribilă a contestării, a neacceptării: „De ce a făcut Dumnezeu lumea astfel și nu altfel??”, de îndată ce sufletul face o pauză în a mai lupta împotriva firescului, observ o normalizare, un firesc, o naturalețe, o așezare în albia îndelung dorită și sperată a sufletului meu.

Nu știu cine este autorul acestei rugăciuni: „Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile așa cum sunt, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba și înțelepciunea să le pot deosebi. Fie voia Ta și nu a mea!”, dar mi se pare că sintetizează aici o întreagă atitudine sănătoasă de viață. Privind în spate, observ cu stupefacție că adesea am luptat să schimb la modul obsesiv ceea ce trebuia să accept cu seninătate, iar ceea ce trebuia schimbat cu curaj, am acceptat cu tristețe și resemnare. Cât despre înțelepciunea de a le deosebi... o aveam în acea formă ciudată și răsturnată a confundării celor două. Și încă o mai am.

Iată, când lupta absurdă încetează, Hristos începe să lucreze și să schimbe. Mare este Dumnezeu! El știe că fără El nu putem face nimic. Știu atât de bine că mă iubește, și încă atât de mult. Mi-a trimis atâtea piedici insurmontabile, atâta chin și efort și suferință în a obține și cea mai mică realizare în ultimul timp, încât nu pot decât să mă gândesc cu recunoștință că a vrut cu tot dinadinsul să mă tragă către El. Nu știu de ce, pentru că în mod normal I-am întors spatele atât de categoric, vrând să fac voia mea. Dumnezeu știe tot timpul că neatârnând de El, Care este Sursa Vieții, libertatea după care am tânjit o viață ar fi căpătat forme monstruoase. De când mă știu am tânjit după această libertate, într-o formă evident supradimensionată comparativ cu cei care mă înconjurau. Dar era o ambivalență dureroasă în mine, pentru că aveam nevoie de oameni, mă sprijineam pe ei ca pe niște cârje, însă îi uram și mă uram pentru că aveam nevoie de ajutorul lor. În general, din copilărie, am încercat să reduc la minimum minimorum dependențele mele. Încă nu înțeleg de unde a provenit în mine această pornire. Începusem cu alimentația: am început să am o enervare teribilă față de faptul că aveam unele intoleranțe alimentare și am făcut tot posibilul să le elimin. Am ajuns să mănânc orice, oricum, oriunde. Am ajuns să mă consider extraordinar văzând alergiile alimentare ale unora, indigestiile lor, preferințele lor culinare de nesubstituit, unii cu lactate, alții cu vegetale, alții împotriva cărnurilor ș.a.m.d. Era o modalitate relativ ușoară de a mă considera superior față de ceilalți, și dădeam multă satisfacție mândriei mele astfel. Câștigam mult timp personal și rapiditate a asimilării nutrienților și mă puteam concentra asupra lucrurilor „cu adevărat importante”. Făcând toate astea de capul meu, nu puteam – cât de bine înțeleg acum! – să le fac la modul sănătos și normal: plăteam un preț greu, însă consideram că merită, atunci: fumam enorm. Cu victoria împotriva „calității” alimentelor, am căutat și diminuarea cantității, astfel încât am crescut proporțional numărul de țigări fumate. Am ajuns la trei pachete pe zi, în momentele finale ale acestei pseudo-asceze morbide. Trăgeam cu satisfacție din țigară și râdeam în sinea mea văzând cum prietenii mei umblau cu stres și cu grijă după diverse produse culinare. Totul îmi părea atât de simplu.

Iată patologia viciului și demonismul patimii: căzut fiind, te crezi puternic și intangibil. Doamne, de unde m-ai scos! Nu doar despre fumat vorbesc, ci despre starea mea morală. Fumând enorm, și trăgând în principal fumul pe nas (inițial datorită sensibilității plămânilor mei, ulterior am realizat că obțineam mai multă plăcere astfel) mi-am distrus simțul mirosului. Cum trăiam în primul an de facultate într-un mediu destul de mizerabil, în cămin studențesc, lipsa mirosului m-a scutit de neplăcerile de a simți diversele emanații care pluteau în aer. Iată, eram cu un pas mai aproape de acea „libertate”. Da, libertatea pe care o dobândeam nu era prin trăirea frumoasă a vieții sau prin despătimire, ci prin aplatizarea structurilor mele fiziologice și sufletești de percepție. Nu am reușit să merg prea departe în această direcție nebunească, cred că Dumnezeu și o puternică iubire de echilibru, de viață, sănătate și frumos sădite în mine de El nu m-au lăsat să mă mutilez prea tare nici fizic, nici psihic, pentru a dobândi acel fals control asupra corpului meu și asupra pornirilor mele interioare.

Din nou, îmi aduc aminte atât de clar că mă luau pe dinainte emoțiile și sentimentele și adesea îmi spuneam în sinea mea: trebuie să impun dominația rațiunii, a minții, a intelectului asupra a tot ceea ce sunt, trebuie să devin rece și insensibil și numai așa voi putea reuși fără greș în ceea ce-mi propun. Îmi uram slăbiciunea „muierească”. Tata urla din interiorul meu adesea „Ești o tufă, ești o muiere bleagă!”. Avea o ură extraordinară în priviri când mă prindea de piept, mă strângea și-mi urla asta. Eram o păpușă fără oase în mâinile lui uriașe, o cârpă. Sufletul meu de copil se asocia cu mama, care era mereu dominată, lovită, insultată, umilită. Ce ciudat! Se întâmplau două fenomene în sufletul meu: Eram mama mea, adică eram într-adevăr muiere bleagă, dar în același timp simțeam în mine dându-mi târcoale ispita de a ucide, care era finalul urii și al mâniei pe care tata le stârnea în mine, nefiindu-mi de fapt tată, ci tiran și despot întunecat al unui regat (familii) al violenței, alcoolismului și al fricii. Sufletul meu de copil bănuia cumva că dacă se lasă infestat de această ură vă muri. Dar am crescut cu sămânța acestei uri împrăștiată peste tot în sufletul meu, astfel încât, în disperare de cauză, simțind cum prinde rădăcină și începe să dea „roade” prin resentimente, dorința de răzbunare, dorința de a domina, începeam disperat să-mi transform sufletul în pământ pustiu și arid. Nu creștea nici buruiana otrăvitoare și ucigașă, dar nici grâul cu spice frumoase. Era un efort sortit finalmente eșecului, pentru că anii treceau și eu creșteam atât de deformat și atât de nearmonios, de ne-firesc. Multe semințe ale acestei uri au început să crească și nu le-am mai putut opri, iar dacă le-aș fi smuls, le-aș fi smuls probabil cu bucăți de carne și de sânge, așa că am încercat să le dirijez creșterea, să le tund, să le deviez, să le dau aparența de plante inofensive. Creșteau amestecate cu cele bune, împletite unele cu altele.

Doamne, din nou, atât de plin sensul acestui cuvânt: fără iubire ne sinucidem crezând că ucidem omul cel vechi. Fără iubirea lui Hristos nu există vindecare. Și, ce este mai minunat, această descoperire atât de târzie, Doamne, atât de târzie și totuși atât de devreme: fără iubirea lui Hristos nu putem începe pocăința, adevărata pocăință ca bucurie a întoarcerii fiului risipitor către tatăl său. Iar adevărata pocăință a fiului risipitor a fost după ce tatăl său l-a primit în iubirea Lui.

Cred că până ce nu înțelegem că Tatăl stă mereu cu brațele deschise nu putem să fim vindecați.

Am adesea momente în care mă pocăiesc cu spatele la Dumnezeu, stând în genunchi, cu fruntea lipită de pământ, dar întors, răsucit în încăpățânarea mea atât de omenească, și știu că El este Acolo, la Răsărit, în lumină. Dar eu stau cu îndârjire cu fața spre apus și nu mă întorc decât din când în când către Iubirea Lui. Cam așa simt. Nu pot să explic mai bine ceea ce simt.

În sfârșit înțeleg puțin cu sufletul. Pocăința mea, făcută egoist, individual, cu spatele la Dumnezeu, nu este răscumpărare! Hristos a plătit deja pentru păcatele mele! Tot ceea ce trebuie să fac este să mă întorc către Dumnezeu. Doamne, cât de greu este ca, văzând puțin din adâncimea păcatului, să nu simți nevoia teribilă de a fi pedepsit! Noi, oamenii, vrem pedeapsa, o căutăm sau o aplicăm celorlalți în atâtea forme vizibile și invizibile, pentru că nu putem metaboliza răul și suferința pe care am produs-o sau care ni s-a produs. Adesea coborâm (sau îi coborâm pe ceilalți) în cele mai adânci forme ale mizeriei și suferinței cu o deplină convingere interioară că o merităm (sau că merită), ca pedeapsă. A sta în mizerie și suferință și pedeapsă fără gândul la Dumnezeu, fără a dori iertarea Lui, fără a te preocupa măcar de posibilitatea iertării este o mare ispită a celor care trăiesc cu un adânc sentiment de culpabilitate bolnavă.

Canonul de umilință nu este pedeapsă pentru păcatele mele, ci este ajutor pe drumul către vindecare și întoarcere acasă. Era o bătrână cocoșată și urâtă, hâdă, care căuta în gunoaie după resturi alimentare. Fufa o numeam, Doamne, îmi aduc aminte numele sau porecla ei.

Locuia retrasă într-o casă care ni se părea tot timpul sumbră, zvăpăiaticilor care alergam prin lumea copilăriei. Circula în legătură cu ea o legenda cum că explozii sau o explozie anume o înnebunise. Se mișca încet, covârșită, cu spinarea aplecată, printre blocuri, printre tomberoane. Apariția ei provoca în aproape toți copiii de cartier comunist o mobilizare spontană de adunare în jurul ei în cerc.

Unul venise cu ideea să strige Bum! și de atunci, de fiecare dată când apărea, grupul nostru striga Bum! Fiecare strigăt îi provoca o spaimă incredibilă care o făcea să ridice mâinile și să urle cât o țineau plămânii. Nu era milă în nici unul dintre noi.

Îmi aduc aminte că m-am apropiat oarecum rezervat de toată această scenă. Priveam alergătura lor în jurul ei și aveam o reținere, ceva nu-mi plăcea, dar îmi spuneam că suntem doar copii, că nu facem nimic rău. După câteva clipe de ezitare, mi-am spus: „Oare cum ar fi să strig și eu o dată bum?”, să văd cum e, toți o făceau, de ce nu aș fi făcut-o și eu? Păreau că se distrează cu toții atât de bine, râdeau pe seama ei, erau entuziasmați, ba chiar unii mai curajoși se apropiau de ea din spate și strigau bum! de aproape, iar efectul spaimei ei era maxim. Și am făcut-o. Am ieșit din reținerea și din rezerva mea, și am început și eu să alerg în jurul ei și să strig bum!

Doamne, ce s-a întâmplat atunci!? S-a oprit, și cum avea capul aplecat în față, l-a întors spre stânga, către mine, m-a privit cu o privire stranie și mi-a zis: „Și tu?” M-am oprit. Am simțit o stare de revoltă incredibilă! I-am strigat: Da! Și eu! Ce? Eu n-am voie? Eu sunt mai prost? Toată lumea se distrează și se simte bine, iar eu nu? Mă observase, Doamne. Incredibil! Eram absolut convins că nu avea cum să observe că mulțimii de copii care se agitau în jurul ei se mai adăuga unul. Dar știuse tot timpul ce e în sufletul meu, iar acel și tu nu a fost unul de acuzare, de reproș, ci unul de suferință și resemnare: „Până și tu, până și tu?”. Și îmi părea doar o bătrână retardată și nebună, mizerabilă și incapabilă de a înțelege ce se întâmplă în jurul ei.

Doamne! Erai acolo, atunci. Și erai mai deplin în ea, în mijlocul acelei batjocuri, decât, poate, în multe biserici în care am intrat să Te caut. Și eram cu toții doar niște copii, aparent inocenți.

Și eu... eu voiam să mă distrez și eu. Să Te scuip și eu. Să Te batjocoresc și eu. Să-Ți strig BUM! și să Te chinui!