partea VI

Versiune tiparTrimite unui prieten

VI

- Existã o limitã a iubirii părinţilor faţã de copii astfel încât sã nu le dãuneze?

- Nu, iubirea nu dăunează niciodată, şi nu existã o limitã, dar uneori confundãm iubirea cu posesivitatea noastră, cu spaimele noastre. Mulţi dintre părinţi nu-şi iubesc copiii, ci-şi proiectează asupra lor visele: "Eu n-am fãcut facultate, dar tu sã faci. Tu sã te faci doctor, cã eu n-am reuşit sã mã fac doctor. Tu sã faci asta, tu sã faci asta..", şi atunci aceasta nu mai este iubire. Este un egoism, dacã vreţi, lucru care poate sã-i afecteze…" Şi, iubirea noastrã nu e întotdeauna foarte sãnãtoasã pentru cã noi nu suntem întotdeauna foarte sãnãtoşi, şi nu trebuie sã ne temem de asta. Însã, din experienţa mea cu adolescenţii, cu tinerii care vin la centru, cea mai mare greşealã pe care o fac pãrinţii este a le spune copiilor cã "pe vremea mea nu era aşa". Cred cã la Alba Iulia nu existã astfel de pãrinţi, dar eu celor de la Craiova le spun:"Vã dau o veste. Nu mai este vremea dumneavoastrã. E vremea copiilor dumneavoastrã. E altfel". Şi, trebuie sã ne plecãm în faţa acestui altfel, dar sã-i iubim, sã-i încredinţãm lui Dumnezeu. Vin pãrinţi disperaţi şi-mi spun:"Maicã, copilul meu parcã-i îndrãcit, nu mã mai înţeleg cu el!". Îi întreb:"L-ai drãcuit vreodatã? - "A, de dimineaţa pânã seara." "Pãi, zic, ţi-a reuşit, asta este. L-ai blestemat?" "Da"! "Iatã, ţi s-a împlinit dorinţa, ce sã-i faci? I-ai zis vreodatã:"Doamne ocroteşte-l, Doamne miluieşte-l, Doamne apãrã-l!?" - "N-am zis, Maica." "N-ai vrea sã zici?" "Ba vreau!" "Hai sã începem." Deci aceasta este: "Sã-l încredinţãm lui Dumnezeu şi sã avem încredere cã atunci când se loveşte se va ridica, atunci când cade se va ridica, sã le acordãm nu copiilor încredere, ci lui Dumnezeu încredere, şi când vom avea încredere în ei, în pãrţile mai puţin periculoase, vor şti sã ne asculte când îi avertizãm de întâlnirile sau locurile extrem de periculoase pentru ei. E o artã sã fii pãrinte şi e o artã pe care o învãţãm de la Pãrintele pãrinţilor, Tatãl nostru cel ceresc, şi mãmicile de la Mãicuţa Domnului. Cã ea ştie ce înseamnã sã fii mamã. Şi zici: "Maica Domnului, tu ştii ce înseamnã sã fii mamã, tu eşti cea mai mamã dintre toate mamele, te rog ajutã-mã, învaţã-mã sã fiu mama copilului meu astãzi, acum, şi nu cum scrie la carte sau cum era pe vremea mea", şi vom birui. Sunt vremuri grele pentru copii, sunt atât de ispitiţi din toate pãrţile, însã, dacã n-ar fi Dumnezeu cu noi pânã la sfârşitul vremii ar trebui sã fim îngrijoraţi. Dar noi sã avem nãdejde şi încredinţaţi-i lui Dumnezeu. Cum spun Pãrinţii, dacã copilul este împãrtãşit de mic, îl are pe Dumnezeu înãuntru, Dumnezeu va lupta cu el în ispitele lui. El nu se va simţi vinovat când va iubi o fatã, pentru cã ştie cã Dumnezeu e acolo şi Dumnezeu îi spune: "Iubeşte-o pe Mãriuca, cã uite ce frumoasã e", şi o va iubi aşa cum îl îndeamnã Dumnezeu sã o iubeascã. Spunea Înaltul Serafim sau Înaltul Iosif cã oamenii se tem sã-şi ducã copiii sã se împãrtãşeascã des, ca sã nu se obişnuiascã cu Dumnezeu, şi se întreba:" Atunci sã-i lãsãm sã se obişnuiascã cu diavolul?! De ce sã nu îndrãznim sã-i încredinţãm lui Dumnezeu?" Şi când auzi un copil care a ajuns la şapte ani şi i-a spus pãrintelui la miruire: "Pãrinte, astãzi e ultima zi când m-am împãrtãşit fãrã spovedanie, de acum încolo va trebui sã mã spovedesc", câtã bucurie! Vom şti cã el se va pregãti pentru împãrtãşanie şi cã va şti ce este bine şi ce e rãu şi cum sã se apere de rãu."

- Cum pot întoarce pe o fatã de la calea cea pierdutã pe calea cea dreaptã, dat fiind faptul cã ea nu vrea sa intre în contact cu nimic din ceea ce înseamnã ortodox? Va rog sã îmi rãspundeţi un pic mai bãbeşte.

- Maica Domnului, ajutã-mã sã rãspund mai bãbeşte. Odatã, eram în tren şi un tânãr s-a uitat la mine, aşa, cum sunt îmbrãcatã şi zice: "Ortodoxã?" "Ortodoxã." "Maicã?" "Maicã." "Crezi în cruce?" "Cred în cruce." "Te închini la oameni?" "Mã închin la Dumnezeu, care e prezent în oameni." Zice tânãrul: "Eu nu fac prostiile astea." "Bravo. Dar matale ce eşti?" "Eu sunt penticostal". "De când eşti?" "De doi ani." "Şi ţi-e bine?" "Da." "Şi, nu crezi în cruce?" "Nu." "N-o cinsteşti pe Maica Domnului?" "Nu." "Dar pe mama dumitale o iubeşti?" "Da." "Unde e?" "A murit." "E in iad?" "Da." "Nu-ţi pare rãu?" "Nici nu vreau sã mã gândesc." "Hai gândeşte-te, ce-o fi fãcând ea în iad acolo? Te-a iubit?" "Mult m-a iubit." "Şi, te mângâia?" "Mult." "Şi ţi-era dragã?" "Da." "Şi ţi-e dor de ea?" "Da." "Şi nu vrei sã zici: Doamne, miluieşte-o pe mama mea" ? "Cum sã zic, dacã n-am voie?" "Eu nu m-aş închina unui Dumnezeu care nu-mi dã voie sã o mai iubesc pe mama pentru cã e în iad." "Da, zice, am sã mã gândesc şi eu la treaba asta." Vedeţi, simplu de tot, trebuie sã vorbim despre punctele lor sensibile. Altcineva îmi spunea: "Cum sã o cinsteşti pe Maica Domnului, care n-a fost cinstitã decât atunci când l-a avut pe Domnul în pântece, pentru cã o pungã nu-i valoroasã decât când are bani în ea, când s-au terminat banii nu mai e." Şi ziceam, Doamne, eu ce sã-i spun, şi mi-a venit gândul aşa: "Da dumneata eşti demult credincios?" Tot de vreo trei ani era. "Şi, cum erai înainte?" "Oho, beţiv, curvar, fumam." "Şi acum nu mai eşti?" "Nu." "Şi cine te-a schimbat?" "Cuvântul lui Dumnezeu." "Care?" "De aici, din Scripturã." "Deci de trei ani citeşti?" "Da." "Şi te-ai schimbat?" "Da." "Dar fecioara aceea minunatã, care L-a ţinut în pântec pe Dumnezeu Cuvântul, L-a nãscut pe Dumnezeu, cum crezi cã e?" "Eh, nu m-am gândit." Şi poate cã se gândeşte. Vedeţi, noi dacã mãrturisim în felul nostru simplu de ce o iubim pe Mãicuţa Domnului, şi între timp zicem şi: "Maica Domnului, mai spune şi tu, mai lãmureşte-l şi tu…", la care adãugãm rugãciunea, rãbdarea şi încrederea cã omul care se roagã va ajunge mai aproape de Dumnezeu, multe se pot schimba; cã se roagã greşit… eu cunosc deţinuţi în penitenciare care au ajuns la credinţã pentru cã au ajuns mai întâi acolo adventişti, penticostali, alte confesiuni, s-au dus cu Biblia şi încet, încet ei se roagã, se apropie de Dumnezeu… şi apoi unul a venit la ortodoxie pentru cã a vãzut un film cu un cãlugãr, iar ceilalţi nu sunt ortodocşi, ei sunt acolo unde-i cheamã… dar când vine Postul mare, toţi se spovedesc, cã dacã aşa am apucat…Vedeţi, şi l-a apucat, şi se spovedeşte, şi nu ştim noi cum lucreazã Dumnezeu, mai ales cã aceastã fiinţã are Duhul Sfânt de la mirungere şi Duhul Sfant lucreazã. Sã nu deznãdãjduim. Dacã se roagã şi citeşte cuvântul lui Dumnezeu, şi noi ne rugãm insistent la Dumnezeu pentru ea, persoana respectivã se întoarce…sunt oameni care l-au gãsit pe Dumnezeu pe acolo şi merg pe cãrãruia aceea şi ajung la ortodoxie…sunt oameni care îl gãsesc la yoga, avem noi doi pãrinţi la Muntele Athos care l-au gãsit, l-au simţit prima datã pe Dumnezeu pe la sârmuliţele acelea, ştiţi, cu radiestezia. Atunci s-au întâlnit prima datã cu ceva ce nu era materie, cã ei învãţaserã la şcoalã cã totul e materie, şi au vãzut cã cineva mişcã sârma aceea, şi când acel cineva le-a spus sã treacã o probã mai deosebitã, le-a scos Dumnezeu un pãrinte în cale, şi iatã cã acum sunt rugãtori la Muntele Athos pentru noi. Nu ştim cum se trezeşte omul. Sã nu judecãm dupã momentul în care este acum. Sã avem nãdejde cã Dumnezeu nu lasã pe nimeni dacã are pe cineva care sã se roage pentru el. Fiţi dumneavoastrã acel cineva care vã rugaţi pentru fetiţa aceea.

A consemnat Ioan BUTIURCÃ