Dumnezeu ne trimite copiii, ca să ne înveţe ei pe noi

Versiune tiparTrimite unui prieten

Ieri am avut o discuție extraordinară cu Luca. El era foarte speriat de părinții mei, nu trecea pe lângă ei decât cu mine de mână, tresărea dacă intrau în camera lui, etc...

Ieri mă întreba: Mama, de ce nu mă iubesc Nonno și Nonna? (așa li se spune în calitate de bunici)

Eu zic: Eu cred că te iubesc în felul lor, mami. Dar cred că nu știu să își arate dragostea. Asta nu e din vina ta, puiule, e o neputință a lor, o boală a sufletului lor.

Stă Luca și se gândește...

Mami, știi, eu cred că pot... dar nu vor!

Mai târziu, în aceeași zi, am vorbit despre cum e el unic în lume, cum niciodată, niciodată nu se va mai naște alt om, alt băiețel identic cu el, și tocmai de asta e atât de neprețuit în ochii Domnului. Ah, trebuia să vedeți zâmbetul din ochii lui!...

Nu știu ce anume l-a liniștit, dar în seara aceea s-a dus la ai mei în cameră foarte liniștit și a stat de vorbă cu ei foarte calm și le-a povestit câte în lună și în stele.

Altă poveste din înțelepciunea copiilor.

Într-o seară îl apucă furia și mă lovește. Acum, noi am vorbit de multe ori că e în regulă să fie furios, dar că trebuie să găsească alte metode de a-și consuma furia, nu lovind pe alții (unele metode i le-am zis eu, cu altele a venit el).

Eu chiar mă supăr și îi zic: Știi pedeapsa; mâine nu te uiți la desene! (pedeapsă stabilită de comun acord).

El: Iartă-mă, iartă-mă, mami!

Eu, nervoasă: Sunt foarte supărată, pentru că ai zis că nu mai faci asta, dar nu te văd nici măcar încercând.

El, cu lacrimi în ochi și indignat: Dar nu poți să vezi încercarea mea; pentru că ea e în inimă, dar încă nu a ajuns la cap, și d-aia fac încă așa.

Și-acuma râd!!! Uneori am senzația că Dumnezeu ne trimite copiii, că să ne învețe ei pe noi. Bineînțeles că ne-am împăcat imediat și mi-am cerut eu scuze că nu am suficientă răbdare cu el și i-am spus că apreciez că încearcă (și chiar încearcă, și începe să reușească, și chiar sunt mândră de el pentru asta.).

Miruna