Am citit mesajele de pe site şi mă gândeam că aş vrea să scriu să le spun că se înşeală. Că părinţii mei nu sunt monştri şi că apelativele astea sunt prea grele pentru ei. Că sunt oameni ca mine şi ca tine, cu dureri, cu tristeţi, cu bucurii (atât cât pot ei să se bucure), că plătesc şi ei întreţinere şi cară sacoşe de la piaţă, că se închină seara şi se duc de Paşti la Înviere şi că nu ar înţelege răul făcut nici dacă i-ar pune cineva la zid şi i-ar ameninţa cu moartea. Pentru că răul lor nu e al lor e răul neamului lor, al meu, mereu perpetuat, cărat mai departe şi amplificat. Apoi mi-am dat seama că prin ochii lumii acesteia, prin lentila raţiunii, prin logica lumii în care trăim, da, ei asta sunt: monştri şi aşa sunt şi eu, nu pentru că sunt fiica lor şi-mi revendic apartenenţa la clan, ci chiar pentru răul pe care l-am făcut cândva (din mimetism, din voinţa proprie sau fără voie). De ceva timp însă, am învăţat că eu nu mă definesc în raport cu ceea ce fac sau cu ceea ce am făcut cândva (odată ce le-am spovedit şi le-am scos din mine), ci în raport cu ceea ce sunt „azi”, mâine şi mereu, în faţa lui Dumnezeu. Că răspund nu de cele pe care le-am făcut eu sau cei care m-au rănit şi m-au abuzat în trecut, ci de cum trăiesc azi cu cele pe care le port în mine, cu urmele abuzurilor trecute, dacă i le dau Domnului şi-L rog să le transforme sau le ţin pentru mine şi-mi hrănesc răutatea zilei din rezerva de durere şi de revoltă, şi de abuz, şi de împotrivire care este trecutul meu, dacă iert sau nu iert, dacă vreau să învăţ să iert sau refuz din dorinţa de a-mi face dreptate şi a-i pedepsi la sânge pe cei răi, dacă duc mai departe blestemul trecutului sau îl dau azi jos din spinare, dacă reproduc azi, în situaţii cheie din viaţa mea, tipare şi comportamente dobândite în copilărie, cu oameni care azi nu sunt abuzatorii mei dar care pot fi dacă îi iau ca atare şi dacă le dau voie şi ghes să mă abuzeze. Despre asta e vorba de fapt, despre cum fac eu azi ca să trăiesc cum vrea Domnul şi ce fac cu desaga din spinarea mea în care îmi ţin şi ura, şi revolta, şi furia, şi autocompătimirea, şi sila de mine, şi frica, ce fac cu cicatricile de pe sufletul meu, le contemplu până îmi dau seama că seamănă chiar cu nişte desene abstracte, flori pe pielea mea – cum am citit în rândurile unui om pe care-l iubesc – sau continuu să le zgândăresc şi să plâng că nu se mai vindecă şi că mă dor, mă secătuiesc de durere şi că nu ştiu ce să mă fac.
Lucrând Seminarul Iertării, lăsându-L de fapt pe El să lucreze, dându-i voie, m-am dezbrăcat de eu-l acela ca de o haină veche, l-am lăsat în urmă ca pe o piele prea veche şi prea strâmtă iar astăzi, citind reacţiile pline de revoltă m-am mirat. M-am mirat de revolta şi de dorința de a face dreptate şi lumină a celor care au scris, uitând că eu însămi am simţit la fel, am vorbit şi am strigat la fel. Dar Domnul a auzit strigarea mea şi plânsul meu l-a auzit şi EL însuşi s-a făcut binecuvântare, şi linişte, şi iertare în lăuntrul meu care fierbea. Nu ştiu cum să pun în cuvinte, ştiu că rândurile pe care le-am scris şi le-aţi citit au fost viaţa mea, ştiu că în adânc mai sunt multe lucruri pe care nu le cunosc, nu mi le pot aminti (tot din voia lui Dumnezeu, cum îmi spunea o prietenă, că poate nu le-aş putea duce) dar omul care sunt astăzi, deşi poartă numele şi chipul celui care a scris, nu se mai identifică cu cel de atunci. Eu sunt aceea, şi totuşi sunt altcineva, cu mult mai mult şi complet diferită pentru că Domnul mi-a dat puterea de a merge mai departe, de a lucra mai departe pe Cale.
Aş vrea să le spun copiilor abuzaţi, închişi în adulţii de azi, că există şi o altfel de viaţă, descătuşată de ruşine şi de vină, şi de ură, şi de dezgust, şi de sila de sine, şi de uitare de sine, pe care am pregustat-o, şi că viaţa asta numai Dătătorul Vieţii şi Mângâietorul ne-o poate da şi numai învăţând iertarea se poate face lumină acolo unde nu crezi că este posibil. Să mă pomeniţi în continuare în rugăciunile voastre, să pot înainta pe Cale, să mă vindec de tot şi, mai ales, să mă ridic atunci când cad.
Cea care a spart tăcerea...