Dacă intrăm şi trăim şi creştem în Taina Sfintei Biserici, al cărei Cap este Iisus Hristos, Domnul şi Mântuitorul nostru şi în care lucrează Duhul Său Cel Sfânt pentru desăvârşirea mântuirii omului, vom vedea că lucrarea mântuirii celor plecaţi de la noi nu s-a încheiat cu judecata lor particulară, ci continuă până la Marea Judecată. Abia atunci se termină de scris "cartea vieţii" fiecăruia, prin urmările faptelor lui cât a fost pe pământ. Tot ce fac cei rămaşi pentru el, în primul rând Sfânta Biserică, maica noastră care se roagă şi pentru cei pentru care nu mai au pe nimeni să se roage pentru ei, toată această lucrare sfântă şi sfinţitoare e o prelungire a vieţii şi faptelor lui în taina omului ca Ipostas unic, ca Adam Total. Mare este responsabilitatea noastră, dacă fiecare gând, cuvânt sau faptă sunt ale omului total, dar şi mare ne este nădejdea mântuirii dacă rămânem în comuniune cu Hristos Domnul.

Aşadar, să învăţăm de la Sfânta Biserică să facem cele de folos pentru sufletele celor plecaţi de la noi şi să luptăm cu trezvie atât împotriva uitării lor (o nouă moarte pentru ei), cât şi împotriva oricăror superstiţii şi obiceiuri lumeşti şi păgâneşti care iau locul mult mai mult Sfintei Liturghii, Parastaselor şi Pomenilor rânduite de Biserică.

Sfânta Liturghie este lucrarea mântuitoare a Mântuitorului Înviat şi Viu în Biserica Lui. Acolo, cei adormiţi sunt pomeniţi pe numele lor şi intră efectiv în Sfânt Sângele Domnului Înviat pentru a primi spălarea păcatelor lor. Dacă nu-i ducem la Sfânta Liturghie pe pomelnicul nostru, într-un fel ne lepădam de ei, nu ne mai întâlnim cu sufletul lor prezent la Liturghia cerească, ci doar cu trupul lor adormit în cripta din cimitir! Lăudabilă şi această cinstire a trupului celor adormiţi şi de folos pentru exprimarea iubirii pe care le-o purtăm şi pe care o mărturisim, dar insuficientă, întrucât sufletul e neglijat şi omul acela este încă trup şi suflet, chiar dacă temporar despărţite...

Parastasele sunt slujbe prin care cerem mila şi iubirea Domnului şi Biserica oferă dezlegarea încredinţată de Dumnezeu Apostolilor Săi şi urmaşilor lor.

Pomenile sunt fapte de milostenie în Numele Domnului Iisus Hristos pentru cel plecat, chemat pe numele lui (de aici "pomenire"). Dacă bucatele sunt împărţite celor care au, nu mai este pomană, ci imitaţie şi amăgire. Desigur nu este păcat să prânzeşti cu cei dragi pomenind pe cel plecat, dar dacă nu sunt hrăniţi şi îmbrăcaţi şi cei săraci...

Important este, Elena mea, să faceţi cele rânduite de Biserică, cele scrise în Moliftelnic, şi nu cele cerute de "teologia" lui "noi aşa am apucat". Ar trebui să fim foarte atenţi cu aceste apucături, că sunt de-a dreptul periculoase pentru mântuirea sufletelor noastre. Dacă ne gândim numai la osârdia cu care îşi tocmesc oamenii lăutari pentru a-l conduce pe cel adormit la cimitir, ne vom îngrozi de câtă ignoranţă şi lipsă de responsabilitate avem pentru cei dragi plecaţi. Am văzut oameni agitaţi, sau chiar furioşi în curtea bisericii că "nu mai iese odată popa cu mortu' din biserică! Ce i-o fi făcând acolo?". Am văzut oameni care în loc să se roage pentru sufletul drag lor, se agită în jurul sicriului să dezlege, să dea foc, să dea găina, să dea găleata, şi toate acestea cu o atenţie şi teamă pe care dacă le-ar avea omul faţă de Dumnezeu s-ar sfinţi! Doamne, să nu fie spre judecată acesta, ci spre trezire şi venire în firea şi rânduiala noastră sfântă.

Te îmbrăţişez Elena şi te rog să mă ierţi dacă ţi-am spus ţie toate acestea, deşi ştiu că nu tu ai nevoie de ele. Dar Îl rog pe Domnul să lucreze după marea Lui milă şi dragoste de om!

Cu drag,

M. Siluana