Alerg să nu te pierd și urmele-ţi dispar
În juru-ne viaţa părând a se sfârși;
Un coș pe-o casă veche stă să cadă;
plăpândă, o cucuvaie
Se pierde triluri triste în plânsu-i
Lăsând să înţeleagă că toamna-i
pe sfârșite și singură, stihie, pe
cruci va cânta noaptea sau chiar în
zorii zilei.

Greu de roadă, un măr pe-un mal pietruit de casă
Se leagănă în vaietul prelung al vântului
Siberian și lăcrimează poame aurii:
Nu-i nimeni să-l mai ușureze astăzi,
Nu-i nimeni să-l mai întineze...
Un pumn de mere, șapte, opt sau nouă
În șanţuri stau, de frunze acoperite –
Așteaptă mâna culegătorului de altădată,
Așteaptă să plouă o picătură din sfânta
lacrimă a fecioarelor plecate
hăăăt...departe.

Plânge natura prin bruma dimineţilor de
Toamnă; plâng ochii mamelor de dorul pruncilor
Singurătatea este grea;
Plâng ochii trecătorului obosit de-atâta cale,
Plâng merele mustind de seva putrezândă
Un plâns lăuntric făr-de-oftat
Plânge prin razele-i timide acum și
Soarele cum altădată Luna prin roua
Dimineţii- mireasă nenuntită ...
O lume tristă, în frunze ruginite, se leagănă
În cânt de doină iar vocea inimii
Plânge în tăcere, amintiri trăite.