Măicuţa mea iubită,

Vă mulţumesc mult pentru rugăciune. Citind cele ce mi-aţi scris m-am întrebat ce fel de “dependenţă” a existat în familia mea încât să devin eu co-dependentă... m-a surprins ceea ce aţi spus despre “suferinţa pe care am îndrăgit-o”... şi am început să mă gândesc tot mai mult la relaţia mea cu mama. Până acum am tot “disecat-o” pe cea cu tata, am întors-o pe toate părţile, am examinat-o din toate unghiurile, şi am ignorat complet prezenţa şi influenţa mamei asupra mea!

Acum îneleg că această influenţă a fost foarte mare, şi încă este, şi poate că suferinţa pe care am îndrăgit-o a fost suferinţa mamei... da, am trăit durerea părăsirii de către tata, dar am trăit în acelaşi timp durerea şi furia neputincioasă a mamei, şi cred că dorinţa aceasta de a-i salva pe alţii prin orice mijloace am împrumutat-o de la mama... ca şi dorinţa de a fugi, de a mă rupe cu orice preţ de cineva, atunci când suferinţa devine prea mare.

Da, trebuie să îmi asum durerea şi furia şi să îmi plâng familia. Nu am avut niciodată curajul să o fac. Am încetat brusc să mai fiu copil, la despărţirea părinţilor mei, şi mi-am asumat un rol de adult care încerca să-i protejeze pe fiecare din ei: de ei înşişi, unul de altul şi de răutatea lumii înconjurătoare. Am învăţat să mint şi să disimulez, să mă mint chiar şi pe mine însămi atât de bine încât să ajung să cred şi eu în aceste minciuni... am tot spus “pace, pace”, dar pacea nu a venit...

Maică, ce bine a fost să pot asculta plânsul acestui copil din mine căruia îi e atât de dor de părinţii lui, de o familie normală, de linişte, de o copilărie fericită. Da, trebuie să îl las să plângă. Şi trebuie să învăţ de la acest copil să îmi iubesc părinţii. Şi să îi iert. Cu adevărat când eram copil eram în stare să îmi “simt” părinţii ca părinţi si să îi iubesc şi să îi iert, chiar dacă mă dureau anumite lucruri.

Dar suferinţa despărţirii lor şi mai ales a resentimentelor lor atât de puternice mi-a zdrobit sufletul şi nu am fost în stare să o duc... de aceea am fugit de ea, încetând să-i mai privesc pe părinţii mei ca fiind tatăl şi mama mea. Mi-au devenit nişte străini. Şi nu doar tata, care a plecat departe, cât mai ales mama! Câtă nevoie am să o iert şi pe mama....

Mi-e dor de ei... Doamne al meu, cât aş vrea ca acel copil atât de „baricadat“ din interiorul meu, care îşi iubeşte mama, îşi iubeşte tatăl, să îi poată întâlni în cei care sunt azi... până nu îi pierde de tot, în faţa morţii... „eu“ nu sunt capabilă să mă rog pentru ei, să cred că ei se pot tămădui de toate grozăviile, să cred că Tu Îi poţi mântui... dar „copilul lor“ pe care eu l-am „sufocat“ în mine atâţia ani crede aceasta din toată inima... Doamne, ajută necredinţei mele!

Cu durere şi dor,

Luana