Binecuvântați, draga mea Măicuță!
Am venit!
Iertare, am rămas fără internet, pentru un timp destul de lung.
Și mie mi-a fost dor de dumneavoastră, de voi toți, familia mea de la Centru și din jurul Centrului. Am reușit să vă mai citesc pe fugă mesajele postate, atunci când am fost la tatăl meu, am plâns și m-am bucurat cu voi toți, v-am trimis un foarte scurt mesaj de Crăciun, și m-am gândit la voi toți în zilele acestea pline de sărbători.
Am trecut prin multe, foarte multe în timpul acesta, o să vi le spun mai în detaliu în următorul mesaj.
Am trăit bucurii sufletești mari (sau să spun mai bine duhovnicești?), am avut căderi în care mi-am văzut propria nimicnicie și limitare, care în vreo două rânduri m-au dus aproape la deznădejde, dar vine Domnul de fiecare dată și parcă îmi spune: „Stai, fată dragă, nu așa. Nu deznădejdea trebuie să fie răspunsul tău, ci nădejdea.”. Și parcă după fiecare cădere mă ridic mai puternică, mai conștientă că fără Domnul nu sunt nimic, și mai bucuroasă și mai încrezătoare că Domnul e lângă mine și mă ține de mână, mă conduce și mă învață. Să nu uit, voiam să vă întreb. Nu-i așa că vă rugați Sfântului Siluan pentru noi? Iertată să-mi fie ignoranța, nu știu nimic despre acest Sfânt atât de drag sufletului dumneavoastră, dar absolut de fiecare dată când am căzut în deznădejde, „ca din întâmplare” îmi picau în fața ochilor texte, cuvinte ale acestui Sfânt, care mă încurajau, mă ridicau, mă puneau într-o poziție corectă față de tot ce se întâmpla și îmi dădeau puterea să nu deznădăjduiesc.
Ca o fostă mare depresivă, eu am o mare problemă cu deznădejdea, deznădăjduiesc foarte ușor. Nu știu dacă a fost una din ispitele cu care s-a luptat acest mare Sfânt (bănuiesc că da, având în vedere acele minunate cuvinte pe care le-a primit de la Domnul), dar m-a ajutat enorm de mult. Lăudat fie Domnul, căci minunat lucrează prin Sfinții Săi!
În momentul ăsta... nu pot să spun că nu mă îndurerează căderile mele, bineînțeles că mă îndurerează... dar acum pot să văd în ele o lecție, o ocazie de a învăța, și un moment de smerire. Și ceva în mine spune „NU” deznădejdii care îmi dă târcoale!
Tot ce s-a întâmplat în ultimul timp, în viața mea de zi cu zi, a fost parcă „proba practică” a Seminarului.
Și am descoperit că e foarte ușor să avem sentimente înălțătoare în teorie și sub aripa protectoare a Măicuței, dar când începe să te încerce viața de zi cu zi...
De multe ori uit să binecuvântez, dar Îi mulțumesc Domnului că măcar în secunda doi îmi aduce aminte că asta trebuie să fac (și ce dulce e binecuvântarea!).
De multe ori mă las copleșită de revoltă, de nervi, de furie, dar Îi mulțumesc Domnului că măcar în secunda doi îmi aduce aminte să alerg la El și să le pun pe toate la picioarele Lui.
De multe ori fac eu cum mă taie capul, dar Îi mulțumesc Domnului că măcar în secunda doi îmi aduce aminte să cer să se facă Voia Lui.
Secunda doi înseamnă de cele mai multe ori momentul în care eu am reușit să le fac deja pe toate talmeș-balmeș, și cu răbdare și cu nădejde îndrăznesc să sper că într-o zi îmi voi aduce aminte să binecuvântez și să-L chem pe Domnul încă din secunda unu.
Am descoperit că nu pot trece deocamdată la sesiunea opt. Măicuță, trebuie să mă întorc puțin la primele sesiuni, pentru că este o mare rană, o mare durere și o enormă ură, pe care eu am ocolit-o, numai că în ultimul timp, înșiruirea de evenimente a scos tot borhotul ăsta la suprafață, și din păcate într-un mod destul de urât, și m-a făcut taaaare conștientă de ce zace în mine referitor la subiectul M., părinții și sora lui și ce au făcut acum cinci ani.
Trebuie să le pun pe toate pe hârtie și să-L rog pe Domnul să ierte și asta în mine. Deja îi binecuvântez și e mai bine, dar simt ceva în sufletul meu ce nu-mi dă pace. Și va izbucni iar, dacă nu „scormonesc” și rana asta. În momentul ăsta, parcă totul s-a „blocat” în rana asta sufletească a mea. Măicuța mea, vă îmbrățișez cu drag, cu binecuvântare și cu iubire în Domnul.
Fug să-l iau pe Luca de la grădi.
Miruna
P.S.: Știți, zilele trecute, mi-am dat seama că nu mă mai percep ca pe o victimă, ci ca pe o luptătoare. Totuși, simt că nici asta nu e starea sufletească corectă, ci doar o stare „tranzitorie” ca să spun așa. Sunt cumva prea luptătoare. Poate că simt asta pentru că impulsul e de a mă apăra, fără să-L chem pe Domnul în asta.
De exemplu, veneam cu M. și cu Luca acasă într-o seară, la o oră foarte târzie, și un bărbat beat a devenit foarte agresiv din cauza unui loc de parcare (pur și simplu voia el locul pe care tocmai parcasem noi, fără să fie un loc rezervat). Agresiv în atitudine, în tonul vocii, în limbaj, până la a sări la bătaie. M. a devenit timorat, excesiv de defensiv, dându-i prin asta apă la moară celuilalt. În clipa aceea parcă s-a ridicat „luptătoarea” din mine, m-am pus în fața tipului și l-am amenințat cu poliția. Amenințarea a funcționat, dar ajunsă acasă mi-am dat seama că mă simțeam foarte rău sufletește. Ca un fel de vină. Nu știam de ce. M-am gândit, să fie oare sentimentul de frică și vinovăție pe care mi l-au inoculat părinții mei, față de orice tentativă de a mă apăra? Și deodată m-a izbit. Nici măcar o secundă nu cerusem ajutor de la Domnul, nu-l binecuvântasem pe omul acela.
Și au mai fost momente de genul ăsta, în care agresată fiind, eu sau Luca, m-am apărat, dar fără Dumnezeu în mintea, inima și pe buzele mele. Și atunci devin virulentă, ca să nu spun agresivă în a impune limitele. Mă bucur că nu mai am frica aia paralizantă de a reacționa, dar bunul simț îmi spune că am sărit într-o altă extremă.