Da, am 12 ani… doar atât... și o viață întreagă înainte. Mă întrebați de viața mea? Uitați, și pentru asta vă admir. Vă INTERESEAZĂ viețile altora... asta e poate cea mai mare calitate... Mă trag dintr-o familie nu prea credincioasă, care nu merge duminica la biserică și care nu se împărtășește și nu se spovedește. Îmi amintesc că în clasa întâi, mama nici nu știa ce este exact Iisus... Nu o condamn, pe vremea ei era interzisă religia, eu am noroc că acum nu mai e... Sau când vreau să merg la spovedit și împărtășit, familia îmi spune că nu mă ajută cu nimic... sau când postesc... în fine, asta e... mă bucur că totuși, chiar dacă eu n-am fost din prima aproape de El, Dumnezeu a rămas aproape de mine, și nu m-a lăsat să mă pierd ca părinții mei...
Sunt foarte marcată de certurile interminabile ale părinților mei, de mutările din casă în casă, din oraș în oraș, care m-au făcut să sufăr foarte tare, pierzându-mi prietenii și stabilitatea din acel loc, alcoolismul tatălui meu... Nu vă imaginați cât mă doare să-l văd așa, din păcate eu nu pot să fac nimic... e mereu beat și se urcă la volan, mi-e atât de frică...
A avut multe accidente, a lovit doi oameni cu mine de față; în loc să mă păzească el pe mine trebuie să-l păzesc eu pe el. Dar nu... nu-l acuz pentru nimic! Nu el este de vină, ci băutura asta! Ce chin... Nu știu decât că mereu am fost singură, fără nimeni care să-mi șteargă lacrimile și să-mi zică că va fi bine... Mai văd doar speranța în Dumnezeu, nu în oameni... căci oamenii m-au dezamăgit. Acum toți sunt la fel... toți sunt șmecheri, toți glumesc, nimeni nu mai face fapte bune, tuturor le pasă numai de ei... de asta m-am îndepărtat de ei. Nu prea am mulți prieteni, iar lumea mă consideră o ciudată... dar e mai bine așa. Nu vreau să fiu ca ei! Și mă întrebam dacă culoarea negru înseamnă ceva, deoarece eu n-am altfel de haine... pur și simplu îmi place foarte, foarte, foarte mult...
Ce aș putea să mai zic, unii găsesc un mare sprijin în mine, pe toți îi ajut și îi sfătuiesc cum pot. Dar ei pleacă, iar eu rămân iar singură... și cel mai important: visul meu este de a ajunge în Africa, cu fonduri și jucării pentru copiii sărmani. Mi-e atât de milă de ei... mi-e milă de toți săracii. Acum vreo două, trei săptămâni lângă un magazin era un sărman bătrânel, cu o pătură jerpelită, într-un scaun cu rotile... în zăpadă... mi-a fost așa de milă de el... I-am dat doi lei pentru că mai mult nu aveam. Și cred că am plâns pentru el până când am adormit... de ce oamenii înstăriți nu-l ajută? Pentru că nu le pasă...
Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu m-a dat bogată... la școală am rezultate foarte bune, sunt șefa clasei...
Zi cu zi ce pot să fac... școală, teme... nu prea stau afară, mai mult pe calculator și televizor.
Vă mulțumesc că existați, că Dumnezeu m-a făcut să trec exact atunci prin canalul cu știri care vă arăta pe dumneavoastră, că pot să vorbesc cu cineva care mă înțelege.
Mulțumesc!
Dumnezeu să vă binecuvânteze! Dar... sunteți deja binecuvântată și sper, repet, să ajung într-o zi măcar la degetul mic al dumneavoastră.
Toate urările de bine,
Mara