(Tema la sesiunea a șasea)
Piedici în calea împăcării:
1. Cu viata mea. Ufff… greu de zis. Niciodată n-am fost „în pace” cu mine și cu tot ce reprezint eu. Asta în mare parte și pentru că eu abia acum TRĂIESC. Până acum, departe de Hristos… ce-a fost viața mea… Oricum. Încă nu mă pot împăca pe deplin cu mine și cu viața mea. Prea mult am greșit, și încă trebuie să mai curgă un număr de lacrimi care să spele mizeria în care m-am bălăcit. Însă de data asta e diferit: acum am speranța, ba nu, certitudinea, că lacrimile alea, odată curse, nu vor mai reveni, odată cu ele va pleca cea mai mare parte din omul vechi din mine. De fapt asta cred că este cea mai mare piedică în calea împăcării mele cu mine: omul vechi care L-a răstignit iar și iar pe Cel ce n-a făcut nimic altceva decât să mă iubească! Mă simt atât de vinovată și de murdară pentru asta, pentru că am fost în stare să trăiesc 26 de ani cu sângele Lui pe mâinile mele, fără ca măcar să-mi pară rău! Dar acum, încet, încet, se schimbă și inima asta de piatră a mea… Am nevoie să plâng lacrimile astea… Îmi pare rău, Doamne! Iartă-mă pentru că Te-am răstignit! Preasfântă Fecioară, ești și Mama mea, iartă-mă pentru că ți-am răstignit Fiul! Acum știu ce înseamnă iubirea de mamă, și nu-mi încape în suflet nici măcar gândul la durerea ta! Însă cred că tu m-ai iertat de mult, acum îmi rămâne să mă iert și eu pe mine. Și simt de multe ori că mă iubești, și iubirea ta o să mă vindece pe mine de mine.
Și în fața oamenilor sunt vinovată, Doamne, căci nu i-am iubit nici pe ei. N-am avut răbdare și blândețe, n-am fost așa cum mi-am dorit să fiu. Și de asta Te rog, Doamne, AJUTA-MĂ TU!!! Eu nu pot. Tu mi-ai dat viața asta, ajută-mă s-o și duc frumos până la capăt. Și ai să mă ajuți, știu asta. Eu trebuie doar să Te iubesc.
2. Cu părinții. Cu ei nu prea am de ce să mă împac, pentru că nu sunt certuri între noi. Doar când și când, mici disensiuni, de cele mai multe ori datorate faptului că ei, ca orice părinți de altfel, refuză să vadă că nu mai sunt un copil, că am capacitatea să iau decizii și fără ei, că am familia mea în care domnesc alte reguli decât pe timpul copilăriei mele în aceeași casa cu ei… Însă ei încă se așteaptă să acționez tot după regulile impuse de ei, ceea ce eu nu mai pot face, sunt o persoană adultă, am și eu la rândul meu un copil pe care mi-l cresc așa cum consider eu de cuviință, nu neapărat întocmai așa cum m-au crescut ei pe mine. În schimb, DA, trebuie să mă împac în sinea mea cu mama, pentru că și-a impus un control prea mare asupra mea… nu mai detaliez, v-am mai explicat cum stăteau lucrurile în sesiunile anterioare. Împăcarea nu poate surveni decât dacă accept că tot ce a făcut ea cu mine a avut rădăcinile în propriile ei scheme de care nu s-a eliberat, deci ea este la rândul ei o victimă. Și probabil că piedica în calea acestei acceptări este tocmai propria mea nesiguranță încă nerezolvată, căci în momentul în care eu aș fi stabilă pe picioarele mele, din punct de vedere emoțional, nu m-ar mai clătina intervenții exterioare de genul ăsta. Cam la fel stau lucrurile și cu tata, de la care am „învățat” perfecționismul, pe care îl percep uneori ca pe un blestem. În schimb, împăcarea în sinea mea cu el va surveni pe altă cale, va veni atunci când voi fi împăcată eu cu mine, când mă voi elibera măcar puțin de schemă, și nu voi mai duce în spate povara ei.
3. Cu profesorii. N-am nimic de iertat aici, ei și-au făcut treaba și atât, după metodele pe care le-au învățat. Am fost și eu profesor o vreme, deci am fost în locul lor și îi înțeleg.
4. Cu persoanele care m-au agresat. Ah, Maică, aici ce să spun?! Sunt conștientă că ei la rândul lor sunt niște oameni răniți, de ce să le sporesc și eu rana ne-iertându-i? Îi iert, că și eu am făcut ca ei, ba încă și mai mari, și nu am dreptul să judec și să condamn. Nu mă voi răzbuna niciodată în chip exteriorizat pe un om care mi-a greșit. Însă am resentimentele de rezolvat, știu și asta. Și poate că piedică aici este mândria de care nu reușesc să mai scap, mândria deghizată estetic sub masca instinctului de conservare. Însă NU! Știu ce trebuie să fac, să iert și să mă deschid de fiecare dată spre om, presupunând că este bun, pentru că și el este iubit de Hristos, trebuie să nu mă feresc de durere, ci să I-o spun mereu lui Dumnezeu, făcând din fiecare rană un prilej de rugăciune și de creștere… Dar nu pot mereu. Sunt prea mândră, și mă feresc. Din mândrie, am impresia că mi se cuvin tratamente bune din partea oamenilor, și mă simt rănită și nedreptățită atunci când ei mă agresează.
Relația mea cu Dumnezeu
Hmm… Maică, mi se pare atât de absurd să vorbesc acum despre relația mea cu Bunul Dumnezeu… ca și cum ar putea fi o relație… Știți, cuvântul „relație” mi se pare că mă desparte într-un fel de El, că ar exista (există, într-adevăr, dar nu simt așa, psihologic vorbind), că ar exista un El separat de mine, sau mai bine zis, că ar exista un „eu” separat de El. Și eu acum nu simt așa, ci simt că sunt învăluită în El și de El, parte din El… Cum să spun… Îmi imaginez conceptul de relație, vizual, așa: I-I. Iar eu pe Dumnezeu Îl simt așa: II.
Legat. Unit.
Și în momentele de cădere, când nu simt așa, mă doare. Am ajuns în punctul în care mi se pare absurd să NU crezi în minunatul, blândul, iubitorul… în Domnul nostru Iisus Hristos… Maică, parcă acum deschid ochii… Domnul nostru Iisus Hristos! Care ne iubește! Pe noi, așa neputincioși și vai de capul nostru!
Maică, acum sunt într-o stare de grație, sunt în iubirea Lui, și parcă se șterg granițele între mine și oameni deopotrivă, parcă nu mai sunt în stare să spun „eu”, ci doar „noi”.
Relație… sunt parte din El. Nu sunt nimic fără El și nu pot nimic fără El. Sau pot, dar nimic bun. Și lumea întreagă e Dumnezeu, și trebuie iubită și mângâiată. Am ajuns să mă doară păcatul meu, pentru că-L mâhnesc pe El, singura Ființă care n-a făcut vreodată altceva decât să mă iubească, mă doare păcatul meu pentru că-I murdăresc și-I urâțesc Chipul Lui în mine.
Și totuși continui să am momente de cădere, de păcat, de pângărire, însă… nu știu cum să spun… am certitudinea că mă voi ridica și de aici, că Hristos mă va ridica pentru că mă iubește și nu se poate să mă lase atâta timp cât Îi cer ajutorul. Sunt plastilină în mâinile Lui, și văd în fiecare zi cum mă schimbă, cum mă transformă, cum mă ia în brațe, cum îmi poartă de grijă! Sunt momente în care nu mai încape gândul rău în mine, obișnuiam să înjur, să folosesc numele potrivnicului, acum mă doare numai când aud pe altcineva înjurând; obișnuiam să mă mânii din orice, și pe nesimțite am devenit mai calmă, mai senină; cădeam adesea în stări depresive, de deznădejde, acum mă uit la icoană și-L văd pe Hristos privind la mine, și-mi dau seama că El e Dumnezeu și se uită la mine! Și cum aș mai putea fi tristă?!
Maică, Maică… unde m-a adus Dumnezeu pentru rugăciunile dumneavoastră!
E.