Doamne ajută, dragă Maică!
Aș vrea să citiți ce am atașat. Eu am scris zilele trecute... mie mi-am scris! E cam nestructurat textul și cam vag, dar asta pentru că așa sunt eu în prezent.
Cu dragoste și respect,
Snejana

Bucuria de a fi bolnav

Durerea

„Binele și răul sunt două lucruri co-existente” (citat de cineva nespus de drag mie) în viața fiecăruia. Prin urmare, „fiecare” e stăpânit de aceste Puteri oponente. Înclinația omului spre acestea depinde, în primul rând, de străbuni. O familie echilibrată din moși-strămoși va da înaintași stabili, iar una „stricată” – durerea întruchipată. Cu alte cuvinte, durerea este o însușire a răului, care poate fi temporară sau permanentă – depinde de „produs”.
Omul este format din datul oferit la naștere și moștenirea de la precedenți.
Curajul, voința și speranța sunt roluri decisive, fără de care binele e incomplet – confundat și adaptat la felul fiecăruia.
Strigătul de durere vibrează, oricum ar fi: mare sau mic, în toată ființa muritorului, provocând o cerere eronată, deseori, dacă, în cele mai multe situații, rolurile decisive lipsesc.
Răul provoacă durere, durerea provoacă gânduri, gândurile provoacă stări, dar de cine este provocată durerea? Năzuiesc să cred că este provocată de boală, iar boală este provocată de factorii descendenți principalului rău. În consecință, cum răul există dinaintea omenirii, boala s-a înfiripat atât de bine în om, încât a ajuns să fie considerată o parte inerentă a ființei. Finita, fiind o alcătuire a subordonaților celor două Forțe, se poate manifesta constructiv sau distructiv; conștient sau inconștient. Depinde mult de fundamentul moștenit, dar nu integral.
Suprema Forță – Binele – îmbie la biruință pe oricine, chiar și pe oponenta sa, care persecută treptat, apucând de pretutindeni și aruncând într-un spațiu unde se începe autoexterminarea, care poate fi învinsă chiar PRIN durere – „este singura care poate salva, calea biruinței” (citat de cineva nespus de drag mie). Știu, pare absurd, dar ea e cea care „activează” datul (conștiința) oferit chiar din clipa zămislirii și apoi îngropat, poate involuntar, undeva în subconștient.
Cea mai răspândită, înrădăcinată și plauzibilă forță negativă apartenentă răului însuși este ușorul – un mit imens pentru care s-ar vinde suflete... În fiecare om, de la începutul veacurilor și până la sfârșit, există și va exista această dorire – ușorul – în care ne plafonăm, deoarece totul, dar absolut totul este greu și se pare că nu știm, nu vrem să acceptăm. Aceasta fiind una dintre cauzele principale ale bolii, și cum boala este o însușire a răului, provoacă durerea – capabilă să nască, să învie suflete... În consecință, durerea este o binecuvântare divină.
Un zâmbet, o plimbare, o stare bună din când în când, cuvinte frumoase, sunt doar niște unguente temporare, boala persistând și agravându-se treptat, astfel încât organismul, sufletul, psihicul o percep ca pe ceva al lor.
Principala problemă nu constă neapărat în boală, ci în suflet, psihic. Blocajul odată făcut în ea, se prinde ușor, consternând doar pe cei din jur, nu pe bolnav, fiindcă acesta intră într-o paralizie sufletească (fiind principală), deoarece sufletul e principalul element, care se răsfrânge în tot ce atinge el. Și totuși, cum se poate ajunge de la boală la durere, iar de la durere la bucurie, care trage după sine vindecarea? Zguduindu-te prin întrebările de frunte, dar detașându-te de gândurile de compătimire (neapărat!), măcar prin vrere. Iar dacă ajungi să conștientizez că nu ești mulțumit de tot ce ține de tine, întreabă-te de ce, și totuși, nu încerca să-ți răspunzi, pentru că nu ai să ajungi, iarăși, decât la compătimire. Dacă e așa, de ce să te mai întrebi? Pentru că întrebarea acesta trage după sine altele: „Cum mă pot vindeca?”, „Cum pot ajunge la fericire?”. Întrebându-te se dezactivează, greu, mecanismele paralizante, declanșându-se durerea care poate avea două atribuții: bucurie sau moarte. Tu alegi! Pentru a birui ai nevoie de rolurile decisive (curaj, voință, speranță) existente, în măsuri diferite, în fiecare. Nu trebuie decât aduse la suprafață. Iar asta tot prin durere, dar cum? Durerea are multe beneficii, numai că acestea trebuie folosite constructiv, dirijându-le mintal corect. E greu, și tocmai de asta vorbeam mai sus, despre ușorul în care ne plafonăm mereu și care, de fapt, e o boală a omenirii și de care numai durerea ne poate salva. Săpând, în prima fază, numai prin prezență: mintală, sufletească, apoi problematizând. Și totuși, de ce să sapi? Pentru că te-ai săturat să suferi, ai obosit și numai rezolvând problemele cu tine le vei putea rezolva și cu restul lumii, de care poate că nu-ți mai pasă, însă știu, vrei ca ei să-i pese de tine. Răspunsul se află în tine, în mine, în fiecare, numai că sunt anumite trepte care trebuie parcurse obligatoriu: indiferența, paralizia, durerea, apoi bucuria. Așadar durerea e treapta dinaintea bucuriei. Durerea mai poate fi numită momentul pregătitor pentru întâmpinarea a ceea ce suntem chemați să trăim.
Semnul de bază prin care îți poți da seama că începi să te vindeci e conștientizarea și acceptarea bolii.
Boala înseamnă durere, iar durerea, dacă alegi tu, înseamnă bucurie.

Eu am scris... mie mi-am scris!

Bucuria

„Evoluția” umanității, încă de la primii oameni, a refuzat, exclus bucuria. Desigur că acest act a fost făcut irațional, sub influența răului. Astfel că o porțiune însemnată lipsește (conștient) din viața fiecăruia și este umplută cu nimicuri – acestea constând în creațiile umane inspirate din urât, rău sau abuzuri de nevoi, plăceri. În felul acesta umanitatea se afundă și mai mult în nefericire, regresând.
Termenul de evoluție este termenul raportat la un tot, însă, părerea mea este că acesta ar trebuii atribuit individual în prima fază – principala (măcar până în punctul în care reușim să ne mai ridicăm acceptabil). Înseamnă desăvârșire, dezvoltare, iar acestea sunt chemările omului. Prin urmare, ar trebui neapărat să îți dai seama de evoluția sufletească, pentru că nu fiind mai frumos, inteligent, mândru și egoist vei cunoaște bucuria, ci fiind „curat cu inima”. Ajungând la stadiul de curăție a interiorului semnifică evoluția fundamentală. Dacă analizezi corect vei ajunge la concluzia că involuează omenirea în proporții mari din toate punctele de vedere, deși se susține tocmai invers – dar de ce se susține așa din moment ce suntem tot mai răi? Aceasta deoarece răul (mândria, egoismul etc.), neștiința, sunt foarte bine înrădăcinate și răspândite în om. Și totuși, caută bucuria – de cele mai multe ori unde trebuie. Dacă marea majoritate este nefericită asta ar însemna că a dispărut, nu? NU, nu este așa, iar răul din tine te împiedică s-o găsești, ai acoperit-o cu întinăciune, iar ea se află undeva la fund, aruncată din cele mai vechi timpuri. Curățindu-te, treptat va urca la suprafață și-și va relua rolul.
Bucuria este frumoasă, frumosul înseamnă Bucurie. Putem ajunge la bucurie cunoscând ce e frumos. Precum? Ai privit vreodată cerul? Mi-ai putea răspunde că da și că nu ai simțit nimic, iar asta din cauză că încă ești murdar, însă nu cred că nu ai simțit niciun mic fior – e Bucuria care clocotește de dorul tău. Cercetează o floare. Ce părere ai? Nu-i așa că e minunată, că e lucrată atât de meticulos? Însă, întrebarea de vârf este: cine are grijă de toate aceste minunății? Caută în suflet… Să nu crezi că nu ai să găsești nimic, iar dacă nu găsești, înseamnă că nu ai căutat bine. Încearcă… Dacă nu te mulțumești privind la ce este în jur, deși acolo te-ai putea regăsi, uită-te la tine: la suflet, la fizic, în minte. În suflet și minte s-ar putea să găsești tocmai ceea ce nu vrei, și este foarte bine, pentru că tu găsindu-ți problemele știi că le ai și există posibilitatea să te vindeci. Cercetează-ți fizicul. În comparație cu alții tu ai mâini pe care le poți folosi, poți merge, poți privi, poți mânca, iar ăsta e un motiv stabil de bucurie sau măcar de dorire a bucuriei.
Viața ta poate deveni o continuă bucurie, însă numai alimentându-te din Izvorul ei.