Doamne ajută!
Reciteam cu bucurie mesajele de pe site mai vechi și am primit răspuns la o întrebare care mă roade de multă vreme: ce fac cu Andra doi? O „omor”? O „exorcizez”? O eliberez? Cum? Există o rețetă magică? Se pare că da... Cineva care se gândea la același lucru despre sine a dat rețeta: dacă latura noastră căzută este vrăjmașul nostru, atunci să facem ceea ce ne-a spus Mântuitorul: să-i iubim, să-i binecuvântăm pe vrăjmași, să-i iertăm. Cu cât voi crește în iubire, cu atât Andra doi va fi mai liberă. Săraca, de când așteaptă clipa asta, câtă durere este în ea. Cu răbdare, voi ajunge acolo. Mă înspăimânt de mila lui Dumnezeu față de mine, și mă minunez, cuvintele sunt prea slabe ca să-I mulțumesc. Chiar și în privința răspunsului la întrebare, ce prompt a fost răspunsul!
Săptămânile trecute vă băteam la cap cu întrebările despre nevoia de iubire, ce să fac cu ea. Mi-a dat Dumnezeu atâta iubire, încât nu știu cum am dus-o. Părintele Paisie Aghioritul spunea că de sărbătorile lor, sfinții ne dăruiesc „prăjiturele” de la ospățul ceresc, ca să pregustăm puțintel din bucuria ce va fi. La mine ospățul a început cu Nașterea Domnului, când în sinea mea am renunțat la dorințele mele și m-am hotărât să îmbrățișez voia Domnului. Rezultatul a fost o inimă înmuiată și pătrunsă de bucurie și mai ales de iubire, parcă aș fi putut mușca și mesteca din acest har pe care mi-l dăduse Dumnezeu. De Sfântul Vasile eram la o mănăstire, și iar am simțit o pace și o bucurie așa de profunde, încât rațiunea mea nu putea să cuprindă nici măcar o fărâmă din aceste trăiri. De Bobotează, iar am fost la o mănăstire. Ce mi-a dăruit Dumnezeu atunci, nu am cu ce să compar. Când am ajuns acasă, seara, abia atunci am găsit un termen cu care să pot descrie ce simțeam: mă simțeam iubită, dar cu siguranța unei femei căreia parcă tocmai îi făcuse iubitul declarația supremă de iubire. Era așa o revărsare de har, încât altceva decât rugăciuni de mulțumire nu puteam rosti... dacă aș fi citit o rugăciune de pocăință mintea și gândirea mea stricată ar fi stricat înțelesul rugăciunii și nu aș mai fi simțit la fel. Vă ziceam că uneori îmi doresc pur și simplu o îmbrățișare, măcar atâta fărâma să simt. Așa m-am simțit atunci, parcă Însuși Dumnezeu mă îmbrățișase. Îmi venea în minte o imagine: așa cum cineva îndeasă cu piciorul ceva într-un sac ca să încapă tot mai mult, și apoi leagă sacul bine, așa mă simțeam și eu. Turnase Dumnezeu în mine Iubirea Sa, încât era cu mult peste puterea mea de înțelegere și de simțire. Cuvintele mele acum sunt slabe, vă fac o simplă relatare de evenimente. Și acum când mă gândesc la acea zi, parcă mă cuprinde iar nebunia acelei iubiri. În mod interesant, odată cu acea zi, nădejdea mea în mila lui Dumnezeu a ajuns la cote impresionante. De-atunci cred cu mult mai multă tărie în iubirea și darurile lui Dumnezeu, de orice fel ar fi. V-am spus acestea spre slava lui Dumnezeu, căci știu, nu e nevoie să mă conving de asta, într-adevăr conștientizez că nu am făcut nimic vrednic pentru aceste daruri, ba dimpotrivă, păcatul meu e groaznic și nici măcar nu-l văd la gravitatea deplină, ca să pot pune măcar început de pocăință. Dar am rămas așa într-o stare de uimire față de Hristos, Preadulcele Domn, încât am vrut să vă împărtășesc acest dar. Știu că dumneavoastră trăiți mult mai adânc de atât, dar acum am bucuria copilului care a primit un dar mult așteptat și dorește măcar la nivelul sufletesc sau al rugăciunii să-l împărtășească și altora. Cu așa o iubire față de Hristos înțeleg cum trebuie să se simtă maicile în mănăstiri. Eu doar am gustat de departe...
Am nădejdea că voi intra și mai mult în bucuria Domnului, să am parte măcar de fărâmiturile de la masa stăpânilor. Îmi doresc ca toți cei în nevoi să primească ceea ce am simțit și trăit atunci. Spre slava lui Dumnezeu să fie toate!
Cu bucurie și nădejde și dor,
A.