La mulți ani de la și cu Domnul, măicuță Siluana!

Căutând pe net, am găsit la părintele Rafail cuvinte în care cred că mă găsesc...
„Câtă vreme nevoința noastră nu dobândește un rezultat, măcar un rezultat oarecare, ne nevoim eretic. Și aici, ar trebui să definesc erezie și ortodoxie, dar deocamdată mă țin la pocăință. Ce înseamnă că ne nevoim eretic? Nelucrător, poftim! Câți nu s-au spovedit [spunând] că cer pocăință și lacrimi lui Dumnezeu și nu vin. „Am o inima împietrită!”. Și, încep să văd sau să întrevăd că nevoința noastră e greșită. Dumnezeu ne cheamă hăis și noi tragem cea și ne mirăm de ce nu ne putem nevoi, de ce nu primim vreun rezultat: suntem eretici. Noi, ortodocșii, astăzi trăim eretic. La nivel faptic de cele mai multe ori trăim eretic fiindcă și înțelegem eretic! Cuvintele sunt corecte, formulele sunt corecte dar înțelegerea este total aiurea.”

Și, mai apoi, întrebarea adresată Sfântului Teofan Zăvorâtul: „Care sunt acei creștini care nu au duhul lui Hristos?
Răspuns: Sunt acei creștini care nu știu cui aparțin – nici lui Hristos, nici lumii: în exterior iau parte la toate rânduielile vieții creștine, iar cu gândurile și cu inima se îndreaptă spre alt domeniu și în alte lucruri își găsesc alinarea, desfătarea și fericirea. Grija lor nu este pentru Domnul, ci pentru a trăi în liniște și dezmierdare pe pământ. Le lipsește inima creștină. Inima lor nu tinde într-acolo... Nu în Dumnezeu este binele ei, ci în sine și în lume și nu în cer este raiul ei, ci pe pământ.”
Cred că într-adevăr așa sunt și eu, cum îmi spunea mama... – cred că a văzut multă spoială, mulți oameni care sunt creștini doar în orele petrecute-n biserică... Poate că n-ar trebui să mă supăr de ceea ce-mi spune, că-mi este ca o oglindă... Dar nu în totalitate. Mi-a spus către sfârșitul postului (și cât de frică / rușine / teamă de replici / reproșuri mi-a fost să-i spun că vreau să-l țin!) că am slăbit și nu era musai să țin tot postul („Dumnezeu te iartă și dacă ții doar miercurea și vinerea”). Eu cred că Dumnezeu mă iartă, necondiționat, dar cum să ierți un om mort? Și cum să răspundă el? Trebuie ca eu să învăț să primesc, să învăț să prețuiesc... și învăț și prin post, Îl ajut pe Dumnezeu să vindece sufletul meu. Dar cred că numai teoretizez. Mi-am reamintit păcatele mele mari din post (m-am înfrânat doar de la mâncare. În post am cele mai urâte căderi...). „În exterior iau parte la toate rânduielile vieții creștine, iar gândurile și inima se îndreaptă spre alt domeniu” – așa sunt și eu. Și „unde e comoara ta, acolo e și inima ta”... Cred că eu par pioasă (chiar și mie!!!), dar faptul că mă rușinez să citesc rugăciuni de teamă că intră ai mei în cameră și încep ironiile (sau îmi spune mama că-s pe un drum greșit, că-s habotnică sau fățarnică), trădează mândria cu care-i impregnată mintea mea. Cum să fac? Am un prieten care, bolnav și el de frică, dar de altă natură decât a mea, spunea „Doamne, fă cum știi, numai mântuiește-mă!”. Cred c-o spune mereu, dar cu mai multă credință decât pun eu într-o rugăciune.

Creștin trebuie să fii și când bei cafeaua și când conduci mașina, și când predai lecția studenților, când te-njură P., în glumă sau nu, când îți spune mama că ești de vină pentru că s-a reapucat de fumat... E felul de a trăi, pe care eu încerc să-l învăț, dar sunt un elev slab, care-i face și pe alții să creadă că „doar în cărți mai există creștinism adevărat”. După ce a văzut știrile Pro-TV, a spus mama: „Dan Puric e totuși un idealist. România profundă-i doar în sălile în care conferențiază el. Dar acolo-i un procent infim al populației. Regulile le fac restul”.

Să vă dea Domnul sănătate și bucurie în noul an!
Vă-mbrățișez!
Cor.