Iubită Măicuță,
Iată că în ziua în care de obicei făceam Seminarul iertării mai demult, am simțit din nou nevoia să-ți scriu...
A trecut ceva vreme de la ultimul meu mesaj, în care dădeam semne de nerăbdare, pentru că nimic nu se întâmpla așa cum așteptam eu, nu puteam să înțeleg ce mișcare am de făcut. Ți-am scris, am așteptat răspuns, apoi am înțeles că iar mă lași să mă descurc singură și am considerat că e un nou examen pe care trebuie să-l trec cumva, că altfel mă împotmolesc iar...
M-au încercat pe rând sentimente de rușine pentru slăbiciunea mea, de deznădejde, de teamă, de leneveală...
Toate până azi.
Când, iată, am simțit nevoia să-ți trimit tema făcută.
Mulțumesc pentru tot ceea ce știu că ai făcut în acest răstimp pentru mine...
Am crezut că e firesc să-mi fie bine, să fiu înconjurată de o atenție, care să se reverse toată asupra mea. Că binele din jurul meu e musai să persiste în ciuda a ceea ce fac, spun sau gândesc eu, în ciuda alegerilor pe care sunt nevoită să le fac la un moment dat. Iar dacă lucrurile încep să se schimbe atunci când ceva din spusele, gândurile sau faptele mele părăsesc Calea dreaptă, cineva e musai să fie de vină pentru asta. Că totul mi se cuvine de la sine, doar așa pentru că, credeam eu, nu fac nimic rău, ba mai sunt și plină de înțelepciune câteodată... Că mi se cuvine de la sine chiar dacă uit să mulțumesc, să fiu recunoscătoare pentru asta. Și că viața pe pământ e așa, ca și cum aș întinde mâna, aș apuca un fruct, apoi îl mănânc, arunc resturile, după care o iau de la capăt...
Și am văzut că nu-i așa, am înțeles că nu-i așa.
Mi-au ajuns la urechi vorbele: „în lume, necazuri veți avea...”. Hopa, deci viața pe pământ nu-i așa, doar „pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață”, e o luptă... Trebuie să fii conștient, treaz, responsabil. Să știi să mulțumești, să fii recunoscător. Că, așa cum am văzut azi spus de un călugăr athonit, la întrebarea reporterului: „Cum vă înțelegeți cu cei de pe aici?”, răspunsul a fost „Cum merit”...
Aha, deci ceea ce fac, spun sau gândesc eu, determină ce se petrece în viața mea, cu cine și cum mă înțeleg...
Deci, ce să aștept ? Și a venit răspunsul la frământările mele...Viața de acum e doar o pregătire pentru viața de apoi, eu trebuie să am grijă de trupul și de sufletul meu (pentru că în credința ortodoxă corpul omenesc e format din trup și suflet și tot ceea ce faci pentru unul se vede și la celălalt), iar mintea mea e... cine e? Un aliat sau un inamic, depinde câtă putere îi dau. Dar prin ea pot veni, de fapt prin gânduri, adevărate comori de la Dumnezeu, sub forma gândului bun, sau de la cel rău, sub forma gândului rău. De modul cum le deosebesc depinde viața mea. Așa îmi explic cum atâția oameni ajunși aici înnebunesc. Pentru că nu mai știu să deosebească între noianul de gânduri ce-i bombardează. Și abia acum au sens pentru mine spusele Măicuței: „Ai grijă, fata mea, acum la gânduri. Sunt ca un stol de păsări care abia așteaptă să te înhațe. Intervin psihologii, psihiatrii și ești terminat”…
De modul cum am grijă de trupul, de sufletul, de gândurile mele, depinde viața mea pe acest pământ.
Și să încetez să mai aștept ceva în mod special, așa ca o schimbare radicală, bruscă, care să-mi schimbe din temelii viața. Totul se petrece pas cu pas, Dumnezeu lucrează în felul Lui, nu după imaginația mea... Și poți trăi bucuria învățând ceva în fiecare zi, minunându-te de modul cum lucrează Dumnezeu, așteptând cu răbdare să se dezvăluie toate pe măsură ce faci ceea ce ai de făcut...
Doamne ajută și luminează mintea mea spre cele folositoare cu adevărat trupului și sufletului meu!
Cu adâncă plecăciune, recunoștință și bucuria unui nou pas făcut,
Mihaela
Fetița mea iubită,
Domnul lucrează și prin neputințele noastre!
Nu ți-am răspuns la mesaj degrabă pentru că nu am avut cum, am lipsit mult din cauza neputinței, și, când am reintrat în căsuțele de email, am „luat la rând”, încercând să răspund mai întâi celor de la Seminar. Tu, scriindu-mi pe altă adresă, ai așteptat mai mult… Și nu în zadar!
Acum mă gândesc și cred că e momentul în care ai putea să știi mai multe despre ce spun Părinții noștri despre mintea noastră, ca să poți fi mai puternică în războiul tău sfânt.
Mintea noastră, nous, în greacă, este una din, și cea mai importantă putere a sufletului nostru. Ea este atât lucrare, activitate (energeia), care constă în gândire, înțelegere, analiză, comparație etc., cât și o putere (dynamis) care face posibilă lucrarea. Această putere este ceea ce numesc Sfânta Scriptură și Sfinții Părinți inimă. Ca rațiune, mintea se curăță prin rugăciune, cu ajutorul căreia se alungă gândurile. Cu cât ne străduim să fim mai concentrați la rugăciune, cu atât mintea noastră va fi mai curată. Aici de mare importanță e și lupta împotriva risipirii minții în gânduri, care mai de grabă ne gândesc ele pe noi decât noi pe ele. O atenție în acest sens ne ajută să ne adunăm mintea ca lucrare în rugăciune și să facem tot ce facem cu atenție și în fața lui Dumnezeu. Aceasta este ca o rugăciune întrupată în fapte.
Ca putere însă, mintea, adică inima noastră, nu se curăță decât atunci când toate celelalte puteri ale sufletului s-au curățit de patimi. Iată ce ne spune Sfântul Grigore Palama: „Cel ce prin purtarea de grijă manifestată prin rugăciune și-a curățit activitatea minții este și luminat într-o oarecare măsură, fie prin lumina cunoștinței, fie prin iluminarea minții. Dar dacă prin aceasta el se va socoti pe sine curățit, rătăcește, mințindu-se pe sine însuși, iar prin părerea de sine deschide larg în el însuși celui ce pururi încearcă să ducă în rătăcire. Dacă însă cunoscând necurăția inimii lui nu se înalță pe sine pentru această modestă curăție, ci se folosește de ea ca de un ajutor, vede atunci mai limpede și necurăția celorlalte puteri ale sufletului și înaintează în smerenie, pe aceasta o adaugă plânsului, și va găsi terapiile adecvate fiecărei puteri a sufletului în parte.”.
Așadar, fetița mea, de fiecare dată când ne dăm seama de neputința noastră, ne aflăm în plină lucrare a harului cu noi, care ne luminează nu doar ca să ne smerim de nimicnicia noastră, ci ca să știm ce cerem și să cerem vindecarea de care avem nevoie pentru a ne însuși slava pe care ne-o oferă Dumnezeu.
Ce minunat descoperi și mărturisești că nu dintr-o dată ajungem la desăvârșire. Mântuirea noastră și îndumnezeirea noastră este un proces care cuprinde atât întreaga mea viață, cât și întreaga istorie a omului. Fiecare om este chemat să se pregătească pentru viața și nestricăciunea viitoare, cu sufletul și cu trupul său, printr-un proces în trei etape: nașterea prin Sfântul Botez și pecetluirea cu Duhul Sfânt prin Mirungere, viețuirea evanghelică în care omul lucrează liber cu harul primit în Biserică și, la sfârșitul acestei lumi, învierea și transfigurarea finală. În viețuirea evanghelică pe pământ, creștinul e lăsat de Dumnezeu într-un trup muritor și pătimitor, dar eliberat de diavolul care stăpânea în inima lui înainte de Botez. Acum diavolul atacă doar din afară, prin trup, mai ales sub formă de gânduri. Lupta creștinului este o lucrare a binelui din iubire pentru Dumnezeu și aproapele, pocăință pentru răul săvârșit din neștiință, uitare sau lene, și prin răbdarea în trup a necazurilor inerente acestei vieți. Prezența și lucrarea Domnului în Duhul Sfânt în viața creștinului, fac ca necazurile trăite pe cale să nu mai fie o piedică în calea bucuriei pe care El ne-a adus-o prin crucea Sa. Sensul vieții creștinului este bucuria de a fi cu Dumnezeu și dumnezeu după har, oricare ar fi prețul pentru această devenire.
Cu dragoste și recunoștință pentru dragoste,
M. Siluana