Esența căderii omului este ruperea de Dumnezeu prin neascultare și o atitudine centrată pe acuzarea, scuzarea sau uitarea răului pe care-l facem ca răspuns la răul pe care-l suferim. Ieșirea din acest iad stă în împlinirea poruncii lui Dumnezeu de a ierta toate aproapelui și de a ne pocăi pentru toate ale noastre.
Iertarea celor care ne fac rău este începutul vindecării noastre sufletești.
Noi, fiecare dintre noi, am învățat să facem răul de la cei ce ne-au făcut nouă rău pentru prima dată. Acolo, la acel început este de folos să începem iertarea și nu la răul pe care ni-l fac cei care sunt acum lângă noi. De ce? Pentru că aceștia sunt cumva aleși de noi, special pentru înclinația lor de a ne face răul care să ne dea temei de a-i acuza și învinovăți și de a ne cultiva poziția de victimă sau călău în care am început să ne simțim confortabil. Numai la primul abuz am fost victime nevinovate. Apoi, am devenit cumva, împreună abuzatori cu abuzatorii!
Acum, prin acest Seminar al iertării, sau pe orice altă cale dorim, avem nevoie să dezgropăm trecutul din „mormântul văruit” al uitării, nu pentru a-i acuza pe abuzatorii noștri și a ne scuza comportamentul de după, ci pentru a putea ierta tot ce zace în adâncul inimii noastre ca „nevoie de răzbunare sau dreptate” împingându-ne astfel să trăim altfel decât conform poruncilor lui Dumnezeu.
Apoi, avem nevoie să descoperim că iertarea e o împreună lucrare a noastră cu Dumnezeu în inima noastră. Fără El nu putem face nimic! Iată ce am încercat să facem prin acest Seminar! Dumnezeu să judece și să ne miluiască!
Cu dragoste,
M. Siluana