Doamne ajută!
Mulțumesc tuturor celor care mi-au scris. Având în vedere că mesajele au fost contradictorii, și eu sunt contrariată. Dar cred că dacă o singură femeie a reușit, asta înseamnă că se poate. Nu înseamnă că am să pot eu... dar ce este cu neputință la om, este cu putință la Dumnezeu. Eu Îl rog să mă ajute să îl suport și să îl iubesc pe viitorul meu soț așa cum este el, și Îl mai rog să îi deschidă inima și mintea când va crede de cuviință.
Știu că dacă încă nu s-a apropiat de Biserică și eu port vina, pentru că i-am arătat o fațetă rea a omului credincios, a Bisericii. În loc să-i arăt dragostea îndelung-răbdătoare, care nu pizmuiește, care nu se laudă, nu se trufește, care le crede pe toate, le rabdă pe toate... eu i-am arătat că a fi credincios înseamnă a ține posturi, a zice rugăciuni, a merge la slujbe lungi, a judeca pe cei ce nu cred și a-i pune în categoria oamenilor „fără nici o șansă la mântuire”... Și asta îi arăt deja de ani buni. Faptul că el a rezistat atât fără să deznădăjduiască, fără să mă urască pentru că-l privez de o viață normală, fără să renunțe la mine și să caute o fată „normala”, îmi dă speranța că poate măcar va respecta credința mea. Îmi este și foarte frică... Părintele meu a zis odată că și cu diavolul fiind căsătorit, ar trebui să poți rezista... Dar mie personal mi-a zis că o să-mi fie greu. Cu toate acestea, peste doar câteva luni voi fi soția lui...
Vă mulțumesc mult de tot tuturor!
Adela