Maica Siluana, este posibil ca omul să se roage lui Dumnezeu să-i dea credință și pocăință, și asta în momente diferite din viață, dar datorită slăbiciunii lui sufletești și repetării păcatelor ce le mărturisise mai înainte, să nu primească putere de a se pocăi cu adevărat sau de a crede fără urmă de îndoială? Pentru că eu, deși am avut perioade când am crezut că mă pocăiesc sincer (am vărsat multe lacrimi pentru păcatele făcute), deși renunțasem și la televizor, la discuții, la prietenii, la curiozitate, și mă rugam și cu rugăciunea lui Iisus, cu toate acestea am căzut de fiecare dată, ba din cauza acediei, ba că nu am urât cu adevărat lucrurile aducătoare de plăcere ale lumii, probabil, și m-am întors și am făcut păcate, mai mari decât înainte. Acestea toate, mi-au adus o cantitate mare de deznădejde, de durere, de dezamăgire, căci nu înțeleg de ce rugându-mă cu simțire și sinceritate, din inimă, și cerând ajutorul, nu l-am primit. Și acum, când merg iarăși pe drumul pocăinței, sau cel puțin așa vreau, sunt tulburat de eșecurile trecutului și am slabă, slabă nădejde că nu voi cădea din nou. Știu că de câte ori cazi trebuie să te ridici, dar eu nu am putut niciodată să o fac imediat, ci după un an, sau doi, sau trei. Întrebarea este: Dumnezeu mă va mântui înainte de a-mi da obștescul sfârșit? Pentru că eu, probabil, sunt foarte labil și voi continua ca până acum. Numai mila Domnului mă poate salva din iad, eu nu sunt capabil să fac nimic pentru pocăința mea, nu am încredere în mine, sunt atât de rău, că mă îndoiesc și de lacrimile pe care le vărs, gândesc că sunt așa datorită slăbiciunii mele sufletești. Sunt un om schimbător și știu că zice Sfânta Scriptură că oamenii asemenea mie sunt purtați de vânt încoace și încolo. Dar știu că vreau să mă pocăiesc, să nu mai păcătuiesc și să-L iubesc pe Hristos așa cum a poruncit El. Se va milostivi El oare de mine, văzând că doresc mântuirea? Dar dacă moartea mă va prinde în stricăciunea păcatelor? Ce va fi? Dacă aș avea un grăunte de credință, sau mai bine un grăunte de smerenie! Dar cu cât caut smerenia, descopăr că eu însumi sunt un munte de mândrie și de slavă deșartă. Și nu îmi folosește la nimic! Am citit foarte multe cărți ale părinților din primele secole, ale părinților greci contemporani cu noi, am citit Sfântul Siluan și despre iadul smereniei și cum să-ți ții mintea în iad fără să cazi în deznădejde, dar se vede că inima mea este un pământ sterp; toate astea nu mi-au ajutat decât că acum știu atât de multe, și direct proporțional cu aceste informații duhovnicești voi fi judecat. Pentru că am știut și nu m-am pocăit.
Rugați-vă pentru sufletul meu neputincios, ca Domnul să-și facă milă cu mine și măcar în ceasul morții mele să îmi dea pocăința cea mântuitoare. Nu merit. Mă iubesc prea mult, dar urăsc aceasta. Dar nu-i de ajuns. Orice aș face, merg spre iad pe drumul pavat cu intenții bune. Ce voi face? Ce va fi? Măcar de aș putea să pun această întrebare tot restul vieții, clipă de clipă. Dar nu sunt vrednic.
Doamne, ajută și sănătate! Dacă aveți timp, aștept un cuvânt de folos.
C.F.
Dragul meu C.,
Dacă înțeleg bine durerea ta, suferi că în ciuda a tot ce ai făcut, cazi iarăși și iarăși și că nu te poți ridica imediat, ci după un an, sau doi, sau trei…
Și spui că poate că nu urăști îndestul păcatul? Da?
Ei, poate pe aici vom putea descoperi ceva nou.
Viața ta, viața noastră, e mișcată de puterea poftitoare, doritoare, a sufletului, care mobilizează voința în direcția „comorii” râvnite. Această putere însă nu este singura pe care o avem. Sufletul mai are și o putere de cunoaștere prin care putem alege dacă voim să ne mișcăm pofta în acea direcție sau să alegem alta.
Tu, acum, după o destul de lungă luptă cu păcatul, descoperi ceva de care ar merita să ții seama: că dorința ta e ambivalentă: Pe de o parte, dorești mântuirea, și te pocăiești cu sinceritate și cu lacrimi (dacă prin pocăință înțelegem doar plângerea păcatului comis), pe de altă parte, cazi iarăși în păcat și, mai ales, nu te ridici din el până nu te îndulcești cumva îndestul de „roadele” lui…
Aici ai nevoie de onestitate față de tine: recunoaște că tu nu vrei și nu te poți lipsi de îndulcirea pe care ți-o dă păcatul! Tu nu vrei să lupți până la sânge cu el! Tu nu te pocăiești decât după ce te batjocorește păcatul! Tu, dacă vrei, va trebui să ceri de la Dumnezeu ceva mai dulce decât păcatul!
Ei, acest ceva este prezența Lui! Asta ne oferă El în Biserica Lui (din care tu și eu suntem mădulare vii, suntem chiar Biserica) și asta e nevoie să căutăm, să cerem și să păstrăm, ca să ne mântuim de dependența de îndulcirea păcatului!
Noi, oamenii păcătoși, căutăm îndulcirea cu păcatul pentru că suntem amărâți, pentru că lumea în care ne-am născut și am crescut ne-a amărât viața și sufletul și ne-a învățat că singura dulceață e cea a păcatului. Și descoperim mereu că suntem din ce în ce mai amărâți și că-i amărâm, la rândul nostru, pe cei dragi, din ce în ce mai mult și mai tare…
Amărăciunea este moartea sufletului și ea trebuie biruită! Și o vom birui numai în clipa în care vom accepta să murim de moartea de care credem că fugim prin păcat.
Simți că nu poți să nu faci gestul la care te împinge arsura poftei și că vei muri dacă te oprești? Mori, și vei fi viu!
Nu poți? Ei bine, aceasta este clipa! Acum, în clipa ispitei, arată-te Lui și alege să-L primești pe El și strigă: „Iată, eu nu pot să rămân cu Tine pentru că mă lipesc de nevoia mea de această plăcere. Pentru că, în aceste clipe mi-e urât, mi-e frică... E în mine un gol pe care vreau repede să-l umplu cu ceva… Dar Tu nu mă lăsa. Ajută-mă! Vino Tu în acest gol al meu!”.
Acest strigăt, în acel moment va fi o moarte, pentru că prin el vei răstigni în tine singurul lucru care te interesează atunci și, cu acel interes, și pe tine însuți, pe tine robul acelei compulsii. Atunci vei alege moartea și El îți va oferi Viața Lui. Atunci, în chiar clipa aceea în care simți că mori dacă nu faci ce-ți cere păcatul, alege să mori strigând: „Miluiește-mă! Eu nu pot nimic fără Tine!”.
Restul, plânsul de după, s-ar putea să fie doar o moarte de ciudă a orgoliului care a fost călcat în picioare de ispititorul!
Încearcă asta cu ispite mici și vei învăța să biruiești și în ceea ce crezi tu că sunt ispite și păcate mari!
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana