Trecut de miezul nopții... plâng gândind la tata. Și la manifestările lui aproape copilărești de dragoste către mine, la același tată care m-a bătut și umilit. Și plâng… de cum ajunge dragostea lui la mine azi și nu știu ce să fac cu ce e în spate, ani mulți în spate. Cu vorbele grele și bătăile fizice. Să iert și nu să scuz… Și azi când cineva mă rănește, de cele mai multe ori am eu un fel de a mă închide ca într-un nor unde loviturile ajung în suflet, însă într-un fel în care nu mă (mai) distrug, nu mă (mai) separă de mine însămi; și de acolo din norul meu mă uit la acel om ca de la ani lumină distanță… probabil cu ceva tristețe și compasiune, nu pot să știu că nu îmi văd chipul, și „înțeleg” că acel om „atât poate”. Nu mereu mi se întâmplă să am concluzia asta, însă de cele mai multe ori ajung la ea. Și doare adânc și surd și uneori cu hohot de plâns această neputință a „lor”. E a lor sau e a mea? E din nou identificarea cu agresorul? Ce faci când cineva te rănește și tu îl „înțelegi”? Mie mi-e greu să nu îl mai scuz și să găsesc pentru el explicații justificative în definitiv… Ce faci azi, adult, când s-ar zice că te poți apăra, nu ca atunci când erai copil, și cineva te rănește? Cum reacționezi atunci pe moment, în timp real? Ce atitudine interioară trebuie să ai față de acești oameni? Că sunt oameni care aleg răul, răutăți mai mici sau mai mari, frici că le iei slujba, frustrări că tu capeți mai mult… oricare le-ar fi motivele, motivațiile de a lovi, conștient sau nu, fie că ar putea sau nu să aleagă „binele” și nu o fac. Este adevărat că dacă tu ai traumele vindecate, să le zic așa, nu te mai pot răni ceilalți oameni? Pe mine astfel de acțiuni umane, ca să nu le zic oameni, mă surprind întotdeauna. „Lovesc” fie când mă aștept eu mai puțin, fie când sunt obosită și cu alte griji… Este și ăsta semn de pattern ale abuzurilor suferite? Ce să fac? Să fiu mereu suspicioasă că oricând oricine va putea lovi? Pentru că așa se întâmpla când eram copil, oricând oricare (fie mama, fie tata) mă putea lovi. Prima mea reacție este de a nu înțelege, cu o inocență care îmi spune că e totuși același copil care a primit pedepse disproporționale față de gravitatea faptelor. Și total absurde față de înțelegerea lui asupra a ceea ce a făcut rău.
Un copil rănit