Paul Curcă

Chemarea lui Dumnezeu

Probabil că dacă oamenii și-ar vedea păcatele, fără să aibă și antidotul necesar, putința de a și le remedia, niciunul nu ar suporta să mai trăiască cu o asemenea dihanie înăuntrul lui. Dacă n-ai ști că există și Dumnezeu Care te poate salva, viața ar deveni un nonsens nedemn de a mai fi trăit. Uneori chiar ajungi să crezi că Dumnezeu există doar ca să aibă un pansament alinător sufletele care-și întrevăd adâncul întunecat. „Adâncul întunecat” este o expresie care vine și ocultează denumirea mult mai prozaică a ceea ce se află în sufletul omului: mizerii, neputințe, leneviri, trădări, necredințe, hule și blasfemii de tot felul. Se pare însă că Dumnezeu, urmând pedagogia Sa proprie, ne lasă să ne cunoaștem această adevărată față, ce se ascunde în întunericul dinăuntrul nostru, numai pe măsură ce căpătăm putere, ce putem lupta cu ea și o putem învinge. Astfel toate soiurile perverse de ascunderi și autoascunderi ale trăsăturilor reale sufletului capătă semnificația unor acte de igienă sufletească, sunt acțiunile firești ale unor oameni ce se află pe drumul curățirii, în diverse etape ale lui.
Viața este obositoare, ne supune zilnic multor probe, ne uzează. Ca să ne recăpătăm tonusul, ca să avem putere de a o lua în fiecare dimineață de la capăt, avem nevoie, fiecare dintre noi, de alinturi și încurajări pe care ni le luăm fiecare de unde putem: de la oameni, de la obiecte, de la natura înconjurătoare, de la Dumnezeu. În mod firesc orice credincios ar trebui să își caute alinarea exclusiv la Duhul Sfânt, Mângâietorul. Dumnezeu Singur este Cel Care, cu adevărat, alină. Toți am merge, cu bucurie, la El dacă n-ar fi atât de departe, dacă n-am fi noi atât de departe de lumina Lui. Ca să nu înnebunim în această lipsă a întâlnirii izbăvitoare, a neputinței transcenderii condiției umane, ne căutăm diverși înlocuitori de Dumnezeu. Uneori ne reușește atât de bine încât nici nu ne mai trebuie nimic altceva, ne complacem de bunăvoie într-o părută autosuficiență încât uităm că vreodată l-am căutat pe Dumnezeul Cel viu și mângâierea Sa.
Omul trăiește în păcat ca în mediul propriu lui, nu mai poate să își conștientizeze starea ca fiind o cădere. Pe măsură ce ne afundăm într-o cultură a consumului în care credința are cel mult un rol decorativ de Paști sau de Crăciun, pe măsură ce această „uitare” sau, mai direct spus, nesocotire a lui Dumnezeu e mai omniprezentă, suntem mai slabi, mai bolnavi duhovnicește, mai incapabili să ne cunoaștem sinele propriu. Păcatul a luat o amploare nemaiîntâlnită până acum. Desigur, omul e păcătos încă de la căderea lui Adam. Căderea a însemnat ruperea legăturii cu Dumnezeu împreună cu o mai slabă putere duhovnicească. Omul însă se păstra într-o stare mai cuminte, mai așezată, conștient de ceea ce a pierdut, de depărtarea lui de centrul existenței sale. Locul lui Dumnezeu rămăsese sacru, aștepta să fie umplut de prezență, idolatria era pedepsită cu moartea. Acum nu mai avem nimic sfânt. I-am substituit Dumnezeului celui viu cele mai fistichii artefacte. Nu mai avem nevoie de Dumnezeu, căci l-am înlocuit cu mulțimea nenumărată a idolilor minții noastre. Omul este mult mai slab acum. Pare că pe măsură ce istoria înaintează, pe măsură ce realizările lui devin tot mai mărețe, omul devine tot mai mic.
Față de mizeria din suflet poți fie să ceri ajutorul lui Dumnezeu, fie să o negi chiar și în fața propriei conștiințe, ajungând la diverse stări de dezechilibru psihic. Sunt mulți oameni bolnavi în jurul nostru. Iar boala provine atât din păcat, din acumularea lui de generații și generații în noi, cei de acum și cei de pe urmă, cât și din raportarea la păcat a fiecăruia, din putința de a-l accepta și de a ne accepta pe noi înșine ca păcătoși. Modul sănătos de raportare la sine însuși a omului bolnav este să-și recunoască boala, să ceară ajutorul medicului ca să se vindece. Să-mi văd, cu ochii larg deschiși, cu curaj și cu cât mai mult posibil realism toate: frică, invidie, ură, mojicie, pofte nepermise și câte altele mai colcăie în sufletul bietului om. Situația bietului om aflat sub dominația impulsurilor pare fără ieșire. Și nici nu este rezolvare a crizei decât la Dumnezeu. Vindecarea începe cu mărturisirea la spovedanie, participarea la slujbele Bisericii, smerenia, împărtășirea cu Sfântul Trup al Domnului, rugăciunea către Dumnezeu. Vindecarea este, practic, întreaga viață creștină, totodată însănătoșire și participare la energiile necreate ale dumnezeirii. Acestea două sunt date împreună, adică însănătoșirea înseamnă îndumnezeire, ce ne este dată pe măsură ce ne înzdrăvenim după ciuma păcatului.
De cele mai multe ori ne trăim viața la nivelul psihicului, al sentimentelor, al sentimentalismelor, mai bine spus. Iar ceea ce trăim la nivelul emoțiilor, inclusiv sentimentul pe care-l înzestrăm cu cea mai mare bogăție și însemnătate, iubirea, ține de același psihism, de suflețelul care fie se exhibă lacrimogen la „Surprize, Surprize”, fie este reținut pentru a afișa o pretinsă tărie bărbătească. Nesocotim sau nedreptățim învățătura Părinților care găseau în om duhul, parte de adâncime, dovada înrudirii noastre cu Dumnezeu. La nivelul duhului este trăită viața creștină, în duhul dobândim pacea, în duhul iubim, în el viem și ne îndreptăm către Domnul. Psihismul este partea din afară, grosieră, care apără duhul de atingerea cu lumea căzută, dar în același timp îl și înăbușă, îl face inoperant.
Nivelul duhovnicesc este mereu ascuns, mai întâi ies la suprafață ura, invidia, frustrările, neputințele, traumele din copilărie, complexele, toată mizeria din suflet. Pe acestea trebuie să le conștientizez, cu ele să lupt mai întâi, operațiune la care mă poate ajuta și psihologia, cu condiția să știu unde începe și unde se termină rolul ei. Eul acesta abject îl purtăm cu toții în noi, chiar dacă gradul de mizerie și întinderea ei e specific fiecăruia, urmând unicitatea fiecărei persoane și a fiecărei experiențe de viață. Societatea ne îndeamnă să-l fardăm, să-l poleim, să-l lustruim ca să nu se mai vadă. Această construire a fațadei se mai cheamă bună creștere, maniere elegante, civilizație chiar. Sunt și acestea bune, cât timp încă n-am pornit pe calea duhovnicească, pentru că în lipsa lor ne-am înțelege mult mai greu unii cu alții. Numai că, așa cum mulți oameni au constatat deja, dacă dai la o parte pojghița răzbate sălbaticul, frustratul, răutăciosul.
Vindecarea omului de răul din el însuși nu îi poate fi oferită de civilizație, aceasta reușind doar să facă suportabil pentru a permite relația cu semenii, ci este exercițiul existențial al lepădării de sine în Hristos. Adesea însă amestecăm planurile și rolurile. Trecem la lepădarea de sine nevindecați, ducem în duhovnicie toată păcătoșenia care ne apasă. Vrem să ducem o viață în duh, însă rămânem pe mai departe ranchiunoși, invidioși, simțim în aproapele un concurent pentru dragostea lui Dumnezeu, gata să ne-o ia în față și s-o acapareze el pe toată, în loc să-l vedem un împreună-pătimitor cu noi, de care să ne lege sentimentul comuniunii în virtutea unei aceleiași naturi umane. Păcatul rămâne în noi, ne dă ghes, ne comandă acțiunile, e dinamic în forma lui negaționistă. Noi avem să-i răspundem cu punerea pe calea mântuirii, cu așteptarea ajutorului de la Dumnezeu, cu neîncrederea în puterea omului singur de a se răscumpăra. Un om vindecat de tarele moștenite genetic și de traumele copilăriei, de răutatea pe care i-au provocat-o ceilalți oameni, de păcatul din el, un om care face toate acestea, este un om vindecat, care deja Îl primește pe Dumnezeu, care este sfânt.
Până la Dumnezeu însă, rămânem la nivelul luptei cu păcatul, luptă în care, în ciuda nenumăratelor înfrângeri pe parcurs, nu ne pierdem nădejdea. Căci, de avem măcar puțină credință, nu noi luptăm, ci Dumnezeu vine să lupte în sufletul nostru împotriva satanei.
Păcatul persistă, e înrădăcinat în ființa noastră, chiar dacă nu în stratul cel mai adânc, este totuși la nivelul epidermei celei mai vizibile. El ne însoțește prin plăcere. Atât prin plăcerile clare, evidente să le zicem, cum ar fi cele ale pântecelui, ale sexului sau drogului. Există însă și o plăcere mult mai perversă, în acte care la prima vedere n-ar părea să fie astfel: în furie, în autovictimizare. Chiar și în modurile distrugerii de sine, care par să nege legea autoconservării, omul simte plăcere.
Altă cale de a nu te întâlni cu tine însuți, cu propriul sine păcătos care trebuie salvat, dar nici cu lumea, care merită cunoscută, este evaziunea: în muncă, în distracție, în creație. Deoarece toate aceste acțiuni sunt firești în anumite limite este greu de spus unde sfârșește normalul și unde începe patologicul. Când păcatul ia forme clasice, să zicem uciderea sau furtul, lucrurile sunt clare, fiecare știe unde a greșit și ce are de făcut. Dar e mult mai greu de spus ce se petrece când cineva devine dependent de muncă sau când scrie poezii ca să se ascundă de el însuși. În aceste cazuri trebuie mai întâi o dureroasă conștientizare de sine. Marea problemă este putința de a ne vedea și de a ne suporta așa cum suntem.
O piedică în calea apropierii de Dumnezeu este, uneori nostalgia. Probabil că duhovnici mai înțelepți ar numi-o împrăștierea gândurilor. Stai și te rogi în colțul tău, după cartea de rugăciuni, așa cum faci mai în fiecare seară. Deodată, în timp ce te gândești la Dumnezeu, sau, mă rog, te forțezi să te gândești sau măcar te străduiești să fii atent la cuvintele rugăciunii, îți vine în minte scena aceea din „Vacanță la Roma” al lui Fellini, văzut în urmă cu mulți ani, în care nu mai țin minte nici cum îi chema pe actori, nici ce se întâmplă până la final, dar mi-a rămas în minte scena aceea de dragoste, petrecută noaptea la o fântână arteziană. Imediat apoi îmi vine în minte figura lui Cioran dintr-o fotografie de bătrânețe. De la asta mintea zboară la cărțile lui. La impactul asupra mea când, la 18-19 ani, căutând absolutul, ca orice tânăr, i-am descoperit cărțile și am început să-l citesc. Rugăciunea se amestecă cu imaginile senzuale, devii repede neatent, vrei să o termini cât mai repede (ah, cât de mult mai este!) și să dai drumul la televizor, poate descoperi vreun film care să-ți ostoiască dorul după Fellini.
Se poate verifica ușor dacă omul vrea să meargă spre Dumnezeu sau este încă stăpânit de pofte, iar eventuala lui viață creștină este un simplu formalism. Dacă este pasionat de telenovele sau fotbal, de talk-show-uri sau emisiuni distractive cu vedete, atunci e mort pentru credință oricâte acatiste ar face pe zi. Nu orice preocupare care nu se conjugă imediat cu mersul al biserică este păcat, ci doar acelea care provoacă stimularea părților inferioare ale psihismului. Subcultura de genul telenovelei tocmai asta cultivă, în schimb Skahespeare sau Dostoievski nu. Aceștia pot fi o bună pregătire pentru primirea Evangheliei, fără însă să i se substituie.
Ca să mă vindec de păcat, de boală, eu am, întâi de toate, să-mi asum propria stare. Să am curajul de a o privi în față, de a mă vedea așa păcătos cum sunt și să mă prezint în fața Domnului: netrebnic, neputincios, plin de toate bubele, dar și făptură a Domnului. Ai Tu grijă de mine, Doamne, fă-mă sănătos și întreg. Și transformarea din păcătos în om întreg, mijlocită de harul lui Dumnezeu ce se revarsă peste noi, este posibilă. Căci „taina ortodoxiei este taina prefacerii” (Maica Siluana). Recunoașterea mea așa cum sunt, pe care o fac nu doar singur, în intimitatea cămării mele, ci și în fața preotului la spovedanie, apoi în raporturile mele cu ceilalți devenind mai blând și mai smerit. Recunoașterea păcatelor proprii, a stării de păcătoșenie e destul de complicată. Oricare dintre noi spunem, din vârful buzelor: sunt păcătos. Însă rareori suntem capabili să ne cercetăm cu de-amănuntul cugetele și să vedem în toate actele noastre cât de mult suntem prinși în cancerul păcatului.
Preferăm să nu știm ce se întâmplă cu noi înșine, căci știința ne-ar face vinovați. Dacă totuși știm, atunci ne facem că uităm sau ne e lene să facem ceva. Ba căutăm chiar să ne îndreptățim toate aceste stări. Îi vedem pe alții mai răi decât pe noi, și asta lesne ne liniștește conștiința. Dacă însă cineva ne-ar atrage atenția asupra păcatelor noastre, repede devenim cârtitori și căutăm să-i arătăm aceluia că nu are dreptate.
Dumnezeu vrea să ne atragă atenția, să ne scoată din starea de lenevire letargică în care suntem, să ne apropie cumva de El. Noi facem lucrurile în virtutea unui impersonal trebuie, pentru că așa se fac. Mergem la serviciu, muncim, mâncăm, ne rugăm, toate în virtutea inerției, cu un soi de așa se cuvine, ăsta e normalul pe care eu îl cultiv, care se transformă în automatism și rutină. Acestea creează o crustă în care, chiar dacă nu facem nimic imoral, neconform cu prescripțiile unei vieți corecte, nu lăsăm harul să vină spre noi. Dumnezeu, în iubirea Sa, sparge această crustă a cotidianului autosuficient sieși prin șocuri, prin durere. În durere Dumnezeu ne face semn, ne imploră: „Lasă-Mă să vin lângă tine!”. E o chemare pe care o descifrăm în suferința proprie și căreia nu avem decât să-i răspundem.
Trăim însă într-o cultură complet străină de duhul Ortodoxiei în care durerea este un incident neplăcut, o pacoste de care trebuie să scap cât mai repede și prin orice mijloace, o piedică în calea distracției. Atunci când resping durerea, când o stârpesc cu calmante, neînțelegând nimic din ea, nevăzând mâna care mi se întinde, Îl alung chiar pe Dumnezeu din viața mea. „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”( 1Ioan 4, 16), din iubire ne-a făcut, din iubire vrea să ne împărtășim de starea Lui în rai. Dar această iubire are o manifestare paradoxală în viața noastră. Pentru că Dumnezeu ne face semn prin durere. Orice durere pe care o resimțim este o chemare a lui Dumnezeu: „lasă lumea cu toate ale ei și vino la Mine, căci doar Eu te pot cu adevărat alina”. Depinde însă de noi să ascultăm și să dăm curs, cu toată ființa noastră, acestei chemări.