Sărut mâna, Maică!
Nu știu cum să încep, așa că voi începe direct prin a spune că mă urmărește un gând: mi-e teamă și nu vreau ca fetița mea să treacă prin ce am trecut eu. Copil fiind (patru, cinci ani) am fost abuzată (molestată) sexual, în sensul că țin minte că am fost atinsă în părțile intime de un văr din partea tatei, care la acea vreme locuia cu noi. Cred că nu e un gând obsesiv, încă... el apare când mergem în vizită la socri, unde locuiește un văr de al soțului meu, care face liceul la oraș. Nu-mi place când o ia în brațe, îl urmăresc să nu rămână singur cu ea; el e cam la aceeași vârstă ca și vărul meu de atunci. Și totuși, de n-ar păzi Domnul cetatea zadarnică ar fi neodihna străjerilor – parafrazez, nu îmi aduc aminte exact versetul. Fetița mea are un an și zece luni, n-ar putea să-mi spună cum i-am spus eu mamei atunci. Oricum cred că voi încerca tot timpul să evit a o lăsa în mâini nesigure. Deocamdată stau eu acasă cu ea. Am și eu păcatele mele și mă gândesc că trebuie să fac răbdare și cu acest gând. Cât despre sentimentele de părere de rău pe care le am când îmi mai ies din fire, mă tem, chiar mă ia spaima uneori, să nu fiu eu cea care o agresez de fapt. Uneori, zice soțul, sunt prea sensibilă când vede cum o alint când plânge și nu numai, și cum mă bucur de toate „poznele” ei bune, mai ales când știu prin ce-am trecut amândouă până și după venirea ei pe lume. Dar asta-i altă poveste... Unde am pornit și unde am ajuns...V-am scris în speranța că îmi voi pune puțină ordine în gânduri, mă suspectez de o oarecare instabilitate emoțională și mărturiseam părintelui duhovnic că echilibrul sufletesc îl caut. Episodul copilăriei mele și gândul de care vorbeam la început nu l-am mărturisit duhovnicului și nici nu știu dacă trebuie.
Nu știu nici cum să închei. Cred că „nu știu-ul” ăsta a început să mă caracterizeze... poate o părere obiectivă mă va ajuta cumva.
Vă mulțumesc!
I.I.