Iubită soră în Domnul,
Cuvântul dulce pe care mi l-ai adresat în începutul răspunsului tău („știi, vedeam în tine un dor...), m-a umplut de primăvară. Așa, cu această sinceritate, netemătoare sinceritate, mai vorbeam când aveam 17 ani și corespondam cu Bianca.

Nu mi-a plăcut să văd pe inbox numele mailului „întrebare din site pornografie”, dar trebuie să recunosc că de această abordare am nevoie, să-mi intre în cap, sunt bolnav de o boală și boala aceasta are și ea un nume – pornografie. Vă mulțumesc că mă acceptați și mă priviți în ochi așa cum sunt, și că privindu-mă în ochii dumneavoastră, nu mă pot minții că sunt în normalitate, și că mă rușinez de ceea ce sunt. Gândindu-mă la ochii dumneavoastră curați, lumea întreagă îmi devenise un sanatoriu. Și îmi era foarte bine că eu însumi devenisem preocupat de propria-mi vindecare. Asta este experiența de o zi pe care am trăit-o, dar uitarea și negrija au început deja să revină. De asta am nevoie să mă ții în continuare sub supraveghere.
Apoi, atunci când doi țin de o greutate, dacă unul este tentat să renunțe, se gândește că nu poate lăsa totuși povara toată numai pe umerii celuilalt.

Cartea pe care mi-ați dat-o – Consilierea persoanelor dependente de pornografie – este foarte bună și aproape ortodoxă. Eu aș scoate din carte relatarea acelui studiu în care se vorbește ce imagini sunt apreciate ca fiind pornografice, pentru că îmi purta imaginația spre lucruri pe care vreau să le uit.
Acele metode de „psihologie seculară” în tratarea pornografiei eu le cunosc, m-am gândit la ele și am identificat care ar fi cauzele și care efectele. Materialul m-a organizat.

Există un Subiect, un obiect, și relația de dependență dintre ele. Problema este relația. Dacă încetează unul dintre factorii care întrețin relația, adică obiectul și nu Subiectul (Persoana), atunci relația dispare în mod firesc. Nu e mare descoperire, dar simplitatea procesului, afirmată de niște specialiști, este încurajatoare.
Mai sunt niște sinapse care se petrec în creier, dar acestea se repară tot printr-o mecanică bio-cerebrală prin reacție la alți stimuli. Poate să dureze, dar chestia asta este așa cum am zis, o mecanică. Nimic mai ușor. Asta este lecția cu psihoterapia pe care am învățat-o, dar îmi devine tot mai clar că golul respectiv din mine nu se umple decât cu Hristos. Ce nu s-a vorbit este că lupta noastră nu este împotriva trupului și a sângelui, ci împotriva demonului. În schimb se pune foarte bine accentul pe importanța responsabilității. Asta este contribuția înțelegerii creștine.

Dar cât ar fi cartea de carte, și prea departe nu merge, mai știu că fără asistență personală din partea cuiva nu se prea poate. Am verificat-o de ani. Duhovnicul mă ușurează de puterea pe care o are acea energie demonică asupra mea pe moment, dar nu-mi scrutează adâncurile. E bine că nu mă lasă să mă scufund în psihanalizele de care se pare sunt atras, dar parcă nu mă lasă să vorbesc, să dau pe față prostia asta, singurul mijloc cu care pot să-l dau afară pe dracu. I-e frică, lu’ satana, să nu stea ascuns.

Te rugasem să faci cunoscute aceste mesaje pe site și pentru folosul altora. Sigur că mă interesează descrierile patologice, nu notele personale, dar nu mă opun, cum am afirmat în primul mesaj, să apară și numele de familie. Asta i-ar da autoritate, și forță pentru ceilalți, săracii, și mi-ar da și mie câștig în lupta cu boala. Doar dacă nu o fi contraindicat în perioada „tratamentului”.

Mi-ați mai spus: „Nici nu se putea să nu cazi, de vreme ce ai pornit să te vindeci de o boală pe care n-o credeai mortală și despre care credeai că o poți ține sub control.”. Cuvintele astea mi-au trezit în memorie cuvintele părintelui Arsenie Papacioc: „Nu e lucru mic răul cel mai mic, și toți dracii sunt ai dracului.”. Aceste cuvinte eu le simt pe pielea mea. Dar aici e o problemă, că nu le simt total, deși sunt, nu simt că sunt total pierdut, total răpus. Și cu siguranță că voi mai cădea cât sunt încrezător în mine și nu în Cel de Sus. Trebuie să dau dependența de dracu pe dependența de Sus, de Dumnezeu. Da, aici am nevoie de tine, iubită Maică, să-mi povestești cât sunt de pierdut, cât de ciumat sunt, să nu mă lași să mă amăgesc mai departe, iară și iară...
Vai, ce liturghie pe de-a-ndoaselea este viața mea. Până nu voi simți că Dumnezeu împărățește pentru mine nu voi garanta de ceea ce voi face cu libertatea mea despre pornografie. Știi ce greu este, Maică, să scrii lucrurile astea? Să știi despre tine că ești mădular al vrăjmașului, că i-ai dat voie să te muncească, că acum ești al lui pentru că te-ai vândut singur, singurel...
Și că ți-ai vândut totul, chiar și pe Domnul și sufletul, și singurul câștigător din aceasta este un zâmbet al satanei. Maică, eu îi trăiesc totalitarismul. AJUTOR!!

Seminarul despre iertare l-am consultat, dar recunosc, neconstant. Nu prea m-a atras forma psihologizantă, dar m-a ajutat în câteva chestiuni capitale. Iertarea nu este o vorbă, este un proces de durată, un act volitiv. Asta mi-a ajuns ca să încep să fac exercițiul iertării, în general, dar mai ales cu Lucian, persoana cu care s-a măritat Bianca. I-aș fi crăpat capul omului ăsta. Aveam o ură incontrolabilă împotriva lui, încât doar conjuncturile fac ca cineva cu trupul atât de mutilat de adversitate ca al meu să nu fie la închisoare. Abia acum când scriam am gândit și am văzut separat energia malefică din mine și persoana lui. Aș zice că ăsta e un alt tip de îndrăcire cu care mă confrunt. Dar iertarea aici funcționează, sunt mai înaintat în actul vindecării, decât ce-am vorbit despre filmele porno.

Încep să fug eu însumi în forul lăuntric de obsesia pe care am avut-o, o am încă, pentru Bianca, așa cum cu vreo doi, trei ani în urmă o făcusem pe ea să fugă de mine. Dumnezeu să mă ierte, am fost un nătâng. Tot un drac este și pe aici. Așa zicea Mihai E.: „Ea nici nu poate să înțeleagă, nu tu o vrei... că-n tine/E un demon ce însetează după dulcile-i lumine/C-acel demon plânge, râde...”. Bag seama, sunt plin de toți dracii, Maică.
Probabil din cauză că există o obsesie după B. este și o pornire învrăjmășită contra lui L. Poate că obsesia este de înțeles până la o anumită scară, dar eu am trăit-o la intensitatea asta.
Fără îndoială că părinții mei nu mai sunt. Zic asta apropo de „Dragul meu, ai nevoie și să descoperi rădăcinile psihologice și duhovnicești ale acestei dependențe.”. Nu prea îmi sunt favorabili indicii de dezvoltare/maturizare psihologică. Și când s-a instalat porno dependența a fost între 18-23 ani, când eu eram al nimănui, inconștient, și fugeam de responsabilitate. Ce groaznic este să nu fii cu Dumnezeu, pentru că eu am avut și am în El cel mai bun Tătic, garantez, eu, care am fost orfan. Dar când nu ai pe nimeni și nu vrei să-L ai pe Domnul, mai bine să nu exiști. Cel care m-a trezit și m-a băgat puțin în rânduială a fost Părintele C. Mi-a fost tată, mi-a fost dumnezeu. Pe urmă m-am lovit de „neputințele” lui. Mă amuza când zicea că are neputințe. Am avut tendința să-mi mut dependența la dânsul și a socotit bine să fie mai reținut. Dar ulterior a refuzat să-mi dea ceea ce de fapt îl îmbogățea. Oricum, nu mai este nimeni C.

Maică, sunt obosit, vă scriu și mai târziu. Știți cât de greu este să găsești pe cineva cu care să vorbești și care să mai știe să-ți și răspundă ceva, și mai știți și cât este de important să exprimi astea.
Mulțumesc.

Mulțumesc pentru citatul util de la Sfântul Siluan.
Mai scria în carte că pornografia e printre dependențele care se instalează cel mai repede și se elimină cel mai anevoios.
Mă iertați,
Eugen