Sesiunea a șaptea

Maică Siluana,

Vă mulțumesc nespus. Acest Seminar m-a ajutat foarte mult. Mi-a luat foarte mult timp până am ajuns în acest punct. Dar i-am mărturisit unei prietene, care și ea a făcut acest Seminar, că eu am așa o greutate să îl duc la bun sfârșit. Și cred că pentru rugăciunile ei am ajuns aici.
Doamne ajută!

Suferință, binecuvântare sau blestem?

Într-adevăr, suferința este o binecuvântare sau un blestem, depinde cum se raportează fiecare la ea. De acest lucru mi-am dat seama atunci când am acceptat suferința, când am îmbrățișat-o de dragul cuiva.
Iar atunci când ne lăsam în voia lui Dumnezeu, primim mângâiere, chiar dacă suferința încă mai persistă. Primim putere să mergem mai departe în mijlocul neputinței și puțin câte puțin învățăm și despre răbdare. Dar de fiecare dată se dă această luptă între binecuvântare și blestem. Dacă alegem binecuvântarea e ca și cum sufletul devine o fântână cu un izvor nesecat din care dăruiești celorlalți fără să te împuținezi, pe când blestemul ne transformă într-o fântână fără de apă, pentru că a secat la primele semne ale durerii.
O suferință cumplită este aceea când greșesc față de Dumnezeu cu ceva cu care nici nu mi-am imaginat că aș putea greși, cu ceva de care ești aproape sigur că nu poți greși, cu ceva care nu poate fi reparat, cu ceva care te urmărește și nu îți dă pace.
Poate acest lucru e legat și de modul meu de a mă spovedi – superficial. Poate e vorba de acel egoism de care vorbește arhimandritul Simeon. Sau e vorba și de ambiția mea pentru o performanță superficială care nu e făcută cu inima.

Experiența suferinței în duhul Bisericii

Atunci când am căzut în păcatul josnic mi-am dat seama că plânsul meu e mai mult sângerarea mândriei mele și a egoismului meu decât tânguirea pentru întristarea lui Dumnezeu; oricum acest gând cu privire la mâhnirea lui Dumnezeu este sfâșietor.
Dar în același timp Dumnezeu îngăduie toate aceste căderi să îmi vin în fire.
Mă lasă să calc aproape în voie pe lacul înghețat și chiar în momentul când gheața se crapă îmi lasă piciorul să încerce apa și să știe. Dar mă ridică din apă, mă ține și nu mă scufund, dar piciorul degerat mă înfricoșează. Mi-a dat o lecție. Așa mă învață Dumnezeu.
Și atunci îmi dau seama că am făcut ceea ce mie îmi părea imposibil să fac. Dar acest grad de improbabilitate să datorează lui Dumnezeu, Care mă ține deoparte ca să nu mă vatăm.
Acum nu îmi doresc decât ca Dumnezeu să mă ierte pentru ce am făcut și să mă primească. Citesc cuvintele despre suferință și vreau să le păstrez în suflet.

C.P.