Măicuță dragă, mă găsesc acum în fața unui moment care am înțeles că este hotărâtor în cursul acestui Seminar... la începutul sesiunii a șasea. Și nu vreau să trec mai departe până nu mă uit un pic în mine să văd cu ce am rămas după sesiunea a cincea.
Hm... înainte de a o începe, mă gândeam că asta are să fie cea mai ușoară sesiune dintre toate, nici nu vedeam cine știe ce rost în a o face, de vreme ce încă operează uneori în mine schema subjugării, din care cineva îmi șoptește cu venin la ureche „oricum tu meriți ofensele ce ți se aduc, oricum nu ești bună de nimic, mai bine ai lăsa la o parte dorința asta absurdă de a te preface bună...”. Însă acum, datorită dumneavoastră, Măicuță, acum îi pot spune „Ia mai taci, pe mine mă iubește și mă apară Hristos!”.
Și mi s-au deschis ochii... și am avut o mulțime de învățat din această sesiune a cincea. Am învățat că există pe lumea asta și persoane care poate vor să mă rănească nejustificat, dar am învățat că ei nu sunt răi (și deci nu trebuie urâți și respinși), ci bolnavi (și atunci trebuie iubiți, îngrijiți). Și mi-e milă de ei acum, pentru că ei sunt prinși încă în lume, ei nu au simțit Bucuria, ei vor să fie buni, dar nu pot, sau nu știu, sau nu știu că vor...
Am învățat că e ok să spun cuiva că m-a rănit, ne-urându-l, ci pur și simplu apărând Lumina din mine, și poate în același timp, încercând să-l opresc pe acel cineva să întunece Lumina din el, să-l opresc să-și creeze/perpetueze anumite scheme inconștiente proprii.
Am învățat că nimeni nu ar avea putere asupra mea dacă nu i-ar fi fost dată de Hristos, și deci orice suferință e știută de El, rânduită de El spre folosul meu, chiar dacă eu nu văd și nu înțeleg acest folos.
Desigur, omul vechi își cere iar și iar drepturile, și mă poticnesc și cad, dar mă mângâie faptul că adâncimea noroiului în care am căzut nu va covârși dragostea lui Dumnezeu pentru mine, și că mă va spăla iar și iar prin Sfânta Spovedanie.
Vă iubesc! Acum parcă sunt prima dată conștientă de faptul că Însuși Hristos a primit întrupare și suferință și moarte pentru că ne iubește! Sunt copleșită, îmi vine să plâng de nevrednicie și iubire, de rușine și recunoștință!
Vă iubesc și vă mulțumesc și vă sărut mâinile care ne mângâie,
E.
Draga mea Copilă,
E atât de diferit felul în care fiecare trăiți această întâlnire cu Domnul! Și, în același timp, atât de la fel!
Adică fiecare trăiți altfel aceeași uimire în fața perspectivei libertății de a face voia lui Dumnezeu în detrimentul voii proprii, care se dovedește a fi o cumplită robie a unor scheme ale minții noastre, menite să ne „apere” de chiar demnitatea și rostul nostru în această lume!
Această forță, această „anonimă” putere care ne face să trăim ca niște blestemați, e atât de tiranică și de fascinantă pentru noi încât e de mirare că nu ne dăm seama că nu e firească, nu e naturală!
Cred că e un moment important în devenirea noastră pe Calea bucuriei, pentru că acum descoperim, dacă vrem, că această forță nu este ceva, ci cineva. Acum e momentul să ne dăm seama că rănile noastre sufletești și emoționale sunt infectate cu puteri demonice, cu puterile întunericului acestui veac și că numai alegând pe Domnul și ajutorul Lui primit prin porunci, ne vom elibera și ne vom vindeca. Și, tot acum, vom descoperi că vindecarea noastră, prin iertare, prin har, nu este un act magic. Nu lucrează cineva și noi tragem folosul. Ci noi înșine lucrăm cu Cel ce vine la cei ce-L cheamă și lucrează cu ei pentru a birui!
Curaj, copil drag!
De acum, orice cădere și orice necaz pot fi trăite ca noi lecții de viață în Duh și adevăr!
Știm ce avem de făcut! Și știm și că nu putem să facem nimic fără El și că nici El nu „poate” să facă nimic fără noi!
Cu drag și recunoștință,
Maica Siluana