Asta cred că a fost lecția „Ionel” pe care trebuia s-o învăț

Versiune tiparTrimite unui prieten

Vă sărut mânuțele, Maică!
La îndemnul dumneavoastră mi-am cumpărat cartea Sfântului Siluan și încerc să citesc câte puțin, printre picături, pe unde apuc, în mașină, în drum spre muncă, seara... Abia am început, însă am senzația că va fi ceva deosebit.
Și altceva. Vă amintiți că vă povesteam de „Ionel”, cel iubit în facultate, cel care nu vrea să iasă din inima mea. Astăzi am înțeles, cred, de ce nu l-am uitat de tot, de ce mai simțeam ceva ca un dor de el. Mă gândeam pe drum către examen astăzi la iubire, la iubirea oamenilor și la iubirea lui Dumnezeu, și la scopul acestei iubiri, la modul cum se modifică sau nu iubirea când e sau nu împărtășită. În același timp mi-a venit în minte un cuvânt de-al părintelui Porfirie, care spunea că el nu nădăjduiește și nu crede că a dobândit Raiul, ci Îl roagă doar pe Dumnezeu să îl așeze oriunde va dori El, numai să nu fie lipsit de iubirea Lui.
Și atunci s-a legat, Maică, minunat în mine, și mi-am dat seama că eu, ca mulți alții, Îl iubesc pe Dumnezeu cu inima mea de om căzut, într-un fel care nu este lipsit de urmărirea unui anume interes... Îl iubesc ca să fiu mântuită, Îl iubesc ca să dobândesc Raiul și viața veșnică. Dar, de fapt...
Eu cum l-am iubit pe „Ionel”? Mă lipseam de mine și îi dăruiam tot, și nu-mi păsa dacă el mă iubește sau nu, nu-mi păsa dacă voi fi cu el până la urma sau nu, îmi ajungea doar prezența lui și mă umplea de fericire doar dăruirea dragostei mele. Și dacă pe un om l-am iubit așa, darămite pe Dumnezeu?! În ce fel trebuie să-L iubesc pe El?! Trebuie doar să fac Voia Lui, să umblu pe Calea Lui, și atâta să-mi fie nemăsurata fericire! Nu contează ce voi dobândi, sau unde va voi Domnul să mă așeze, eu doar trebuie să-L iubesc cu TOT sufletul. În relația cu un om, de multe ori faci totul, dai totul, doar ca să nu ai mustrări de conștiința, doar ca să poți să-ți spui „Eu am făcut, sincer, tot ce-am putut. Dacă el nu m-a vrut, asta e. Însă am fost fericită că l-am iubit!”; în iubirea către Domnul cu atât mai mult!!

Asta cred că a fost lecția „Ionel” pe care trebuia s-o învăț.

Mulțumesc pentru tot!
Ea

Ce minunat spui: „Îl iubesc pe Dumnezeu cu inima mea de om căzut, într-un fel care nu este lipsit de urmărirea unui anume interes!”. Așa se cuvine să iubim! Iubirea „dezinteresată”, jertfelnică, nu înseamnă lipsa oricărui interes, ci lipsa unui interes egoist, mărunt și mărunțitor de suflet și destin! Destinul omului este acela de a deveni dumnezeu cu, în, prin Dumnezeu de dragul lui Dumnezeu. Căutăm mântuirea pentru că marele dor din adâncul inimii noastre caută acea Iubire, acea Prezență și acea Intimitate în Care să ne simțim iubiți și să iubim. Dăruirea de sine a persoanei înseamnă tocmai această bucurie de a fi primit, iubit, așteptat, recunoscut și cunoscut de cel pe care-l iubești primindu-l, cunoscându-l și mereu cătându-l într-un mai mult niciodată epuizabil...
Tu l-ai iubit pe „Ionel” ca pe un idol „mut și surd” la iubirea ta. Acum te eliberezi de iubirea idolatră, de nevoia de a iubi „un vițel de aur” și nu un Dumnezeu Viu și prezent în viața ta prin porunci clare și în contradicție cu interesul de a primi lumea ca pe ceva „frumos la vedere și bun de mâncat”...
Da, să nu conteze ce vom dobândi, dar numai dacă avem încredințarea că El e Dumnezeu și știe ce anume am eu nevoie cu adevărat ca să mă bucur cu bucuria Lui acum și în veci! Amin!
Cu drag și încredere, și recunoștință,
M. Siluana

Donează pentru construcția Mănăstirii și a Centrului

Donează o singură dată

Donează lunar