De obicei mă enervez destul de ușor – sunt iute la mânie, iar manifestarea mea cea mai urâtă e că lovesc unde-l doare cel mai tare pe „adversar”. Da, e urât, știu, de aceea atitudinea mea obișnuită era de a-mi nega nervii, dar bineînțeles că nu ajungeam la rezultate bune, că lucrurile nu făceau decât să se adune și când refulau prindeau forța unei tornade, iar vorbele erau și mai grele. Vă dați seama când e vorba de cei dragi, ce greu poate fi. Dar, cu timpul, m-am învățat să spun ce mă enervează la o anume situație, fără succes total, pentru că sunt multe situații „închipuite” și consum de energie aiurea.
Azi am fost în situația de a exersa ce am învățat până acum.
Și am descoperit ce „chestie” e să nu faci „ce îți vine”! Mă gândeam că în felul acesta mă privez de libertate, că dacă mie îmi vine să fiu nervoasă, a „mă ascunde” - chiar de dragul cuiva – înseamnă să joc teatru.
Și a mă ascunde chiar asta înseamnă, doar că nu păcălesc pe nimeni. Toată lumea vede că joc teatru și simte că scot flăcări.
Azi am spus, în momentul în care mi-am dat seama, „Doamne, sunt nervoasă! Doamne, s-a întâmplat asta și eu crăp de nervi, chiar dacă știu că nu e bine, nu e moral, nu e frumos nu e oricum! Eu nu mai pot de nervi. Fă Tu ceva cu asta, dacă poți. Eu sunt nervoasă! Și totul a prins alte dimensiuni. Adică și motive, și persoane. De fapt a devenit un prilej de a-L simți mai aproape pe Domnul.
Ce minune să arăți totul Domnului, în fiecare moment (măcar cât îmi aduc aminte!). De fapt, doar asta ne face cu adevărat liberi, pentru că atunci ne recunoaștem și ne respectăm și... ne schimbăm, în mod autentic, devenind tot noi, dar altfel. Cred că e vorba de sublimare.
***
Mi-am dat seama și azi de tendința mea de a nega anumite lucruri – chiar în fața mea însămi – din dorința aceea de a fi adecvată – chiar și față de mine.
Un copil pe Cale