Încă mă mai revolt adesea, gândind în același timp: „Sunt singură”, „Ba nu ești singură, ești cu Domnul”. „Dar cine-i acest Domn, cu care mă tot bați la cap de ceva timp? E cumva mângâierea unui băiat, sărutul lui plin de pasiune, e cumva o bomboană de-aia bună cu ciocolată și alune? Ce bine poate să îmi facă Domnul ăsta, că parcă mă chinuiesc și mai mult când mă hotărăsc să fac ca El...” Și apoi oftez, și-L caut iar în înaltul minții mele, așa cum fac la rugăciune, să mă ajute să îmi duc Crucea mea, aia de-acolo, de lemn masiv, nu cea de plastic pe care o alesesem eu.
Știu că frica cea mai mare a co-dependenților e să nu fie dezamăgiți din nou, și de data asta, de Dumnezeu, noua lor alegere(!), așa cum au fost mai demult dezamăgiți de tații/soțiile/soții lor, și de toate clonele care i-au urmat, în care își puseseră nădejdea.
Știu că poate trebuia să mă adun, să vă scriu toate aceste mesaje înmănunchiate, dar așa cum mi-au venit, pe rând, crezând că nu mai e nimic de adăugat de fiecare dată, așa vi le-am trimis. Să dea Domnul să îmi răspundeți când și cum am eu nevoie.
Cu încredere,
Ioana
Draga mea Ioana,
Mult mă bucură profunzimea mesajelor tale. Deși tu îmi scrii cerând lămurire sau ajutor, fondul mesajului este mărturia lucrării tale de vindecarea. Dacă eu ți-aș răspunde explicându-ți cât de nesănătoasă e raportarea omului pătimaș, omului vechi, codependentului la Dumnezeu, în ciuda ajutorului evident pe care ți l-aș da, omenește vorbind, te-aș împiedica să trăiești revelația la care ajungi prin împlinirea poruncilor sau a cerințelor Seminarului. Părinții ne spun că rugăciunea ne învață lupta cea bună și dacă vom asculta acest îndemn, singuri și fiecare, vom descoperi ce și cum ne învață. Ascultarea unei porunci nu este o adecvare a comportamentului la indicațiile unei reguli, ci o răstignire a pornirilor și reacțiilor pătimașe învățate de la lumea aceasta, însoțite de o chemare a lui Dumnezeu pentru a face ce ne cere Dumnezeu. Această facere este o centrare a atenției pe Dumnezeu și pe prezența Lui și nu pe gestul nostru. Vom fi uimiți să descoperim că un gest făcut în fața lui Dumnezeu e cu totul și cu totul altceva decât gestul pe care l-am fi făcut în întuneric, fără El. Uf... ce greu e!
Să luăm un exemplu mai accesibil experienței tale. Să presupunem că un foarte bun dansator te invită la vals și tu nu știi prea bine să dansezi. Dacă în momentul în care te invită vei fi speriată că n-ai să te descurci, că o să te împiedici, că o să-l calci pe picioare și te vei concentra pe pașii unu-doi-trei, unu-doi-trei, pe care trebuie să îi faci, toate temerile ți se vor împlini. Dar dacă te vei încrede în partenerul tău de dans și te vei lăsa condusă de el și de armonia muzicii care poartă pașii, vei dansa cu bucurie.
Revenind la relația cu Dumnezeu, încearcă mereu să te încredințezi Lui, împlinindu-I poruncile cu încrederea nezdruncinată că El le lucrează împreună cu tine.
Cu nădejdea că răspunsul meu îți va fi de folos, te îmbrățișez cu dragoste,
M. Siluana