Poruncile sunt un fel de obloane pe care le deschid și prin care intră lumina, dar și eu intru acolo (Liturghia iertării)

Versiune tiparTrimite unui prieten

Liturghia iertării
Poate datorită multelor descoperiri din ultima vreme, liturghia iertării a devenit așa, o permanentă. În fiecare moment arăt Domnului ceea ce trăiesc, ceea ce simt, ceea ce fac.
Iar Domnul mă cheamă într-un fel neașteptat, în poruncile Lui. Multă vreme am crezut că împlinirea poruncilor e un fel de bilet de voie în Împărăția Lui. Iată, eu fac ceva, iar pentru asta, El mă primește și îmi dă bucuria. Acea credincioșie peste puțin, era, de fapt, o răbdare a unui puțin pentru a primi ceva mai mult, ceva după care sufletul meu tânjește. Tot un fel de schimb, de târguială adică.
Am descoperit recent, intrând în această facere a poruncilor, că de fapt e un pic altfel. Că făcând poruncile intru într-o stare de ascultare, în care de fapt, Îl pot vedea, pentru că acolo este. Făcând poruncile intru în posibilitatea de a-L primi, de a-L înțelege pe cât îmi e cu putință în acel moment. De fapt, nu e vorba de o succesiune temporală; ori de cauzalitate; mai întâi fă asta și apoi intri, ci e o suprapunere de planuri, făcând asta, deja am intrat. Sau așa intru. Poruncile sunt un fel de obloane pe care le deschid și prin care intră lumina, dar și eu intru acolo.
Apoi, mai e atunci când nu fac poruncile. O altă descoperire. În mod „normal”, a nu face poruncile mă arunca în vinovăție. Acum, am învățat să-L chem pe Domnul, să mă arăt Lui chiar și atunci când nu fac poruncile, iar în felul acesta, nu știu cum, faptul că sunt cu El depășește cumva „domnia legii”. Asta a fost o descoperire absolut contradictorie pentru mine, fiind înclinată mai mult spre lege și reguli (deși, în același timp, întotdeauna am avut și o puternică aversiune față de ele). Pe lângă faptul că am devenit mai flexibilă, în același timp, poruncile nu mai sunt balaurii de care mă speriam pentru că nu le pot împlini. Nu-mi mai e frică atunci când nu le împlinesc, pentru că sunt cu Domnul chiar și în această stare. Când nu fac poruncile sunt în iadul meu, dar gestul acesta, de arătare, are același efect. Nu-mi pot explica lucrul acesta. Mintea mea legalistă încă nu poate pricepe, deși trăiește. E uimitor și ciudat în același timp.
Descoperirile acestea mă țin într-o permanentă bucurie; tot timpul sunt cu El și eu asta căutam, asta îmi doresc și ceea ce se întâmplă chiar nu are importanță.
Am trăit această lipsă de importanță a rezultatelor acțiunii mele de a încredința Domnului situațiile încă dinainte de a vă auzi atunci, la co. Iar asta nu înseamnă că se întâmplă doar lucruri „bune”.
Am înțeles ce vrea să spună această expresie până în suflet. Nu e acea indiferență care în profunzime nici nu e acceptare (e delimitare de problemă în așa fel încât să nu mă mai atingă - „ok, nu mă deranjează!”, dar, de fapt, eu neg faptul că mă deranjează și că în felul acesta îmi iau jucăriile, sau nu, și plec, fiind astfel o detașare tot reactivă) - ci e acea recunoaștere că da, mă deranjează. Mă deranjează profund, până la sânge. Dar sub acest sânge e ceva care e nemișcat, fără a fi mort. E acel ceva în care e Domnul și pentru care aparențele vin și pleacă, așa cum trece apa peste pietre, că e învolburată sau lină. Acolo e Comoara mea, căușul meu de lumină iar acea lumină e mai importantă decât lucrurile care trec în exterior. Iar eu trebuie să am atâta grijă să nu se stingă acea lumină! Și cum aș putea întreține această pâlpâire altfel decât ținându-L pe Domnul în rugăciune. El e acea lumină și eu cu El vreau să fiu. Doamne, chiar și gândul acesta mă amețește, aseară, când v-am auzit parcă nici nu mai eram, parcă era doar această trăire și uimire.
Am trăit lucrul acesta sâmbătă și mă gândeam că a doua zi vă voi spune: „Acum ŞTIU!”
Dar duminică m-am trezit și nu știam ce să spun că știu. Mi se părea că nu aș putea explica fără să pară rațional și dezinteresat – cum a și părut poate acea folosire a cuvântului „plictisit”; dar eu trăisem această lehamite de reacție „bună” la rezultate „bune” și reacție „rea” la rezultate „rele”, m-am plictisit să trăiesc reactiv.
Iar când am auzit ce-ați spus Dumneavoastră, păi eu chiar asta trăisem: „rezultatele predării situației nu ar trebui să aibă vreo importanță”!
Cr.

Eu nu mai am de adăugat la cuvântul tău decât „Slavă Ție Doamne, Slavă Ție!” și „mulțumesc, Copile drag pentru răbdare și lucrare”!
Știu că nu ajunge ușor de la ureche la inimă acest adevăr, dar, merită să-l repetăm, fiecare atunci când îl descoperim prin trăire ca pe o chemare la bucuria pe care nimeni și nimic nu o mai poate lua de la noi: nu ne rugăm ca să se întâmple ceva anume, ci ca să fim cu Dumnezeu, orice s-ar întâmpla!
Cu dragoste și recunoștință,
Maica Siluana