Măicuță,
Am citit anexele la sesiunea a șaptea și cred că am înțeles, până la urmă, ce era de înțeles...
Ca să rezum spusele arhimandritului Simeon Kraiopulos, tot necazul, sub orice formă ar fi el, îl faci pachet și i-l dai lui Hristos. De exemplu, aseară mă gândeam la operația fetiței mele și plângeam: „Doamne, încotro să apuc? Intră în inima și în mintea mea și spune-mi ce-i de făcut! Ia necazul meu în mâinile Tale și dă-i dezlegarea care-i spre binele Anei”. Problema este că și de data aceasta, ca de fiecare dată, ar fi trebuit să spun: „Ia necazul meu și dă-i dezlegarea pe care o dorești Tu!”. Dar frica, nenorocita de frică, nu ne lasă să ne dăruim! Nu avem curaj! De aceea cred că trebuie să cerem curaj și statornicie! Avem năravul să dictăm cum să ne ajute Dumnezeu: „Doamne, ajuta-ne să scăpam de datorii, să vindem un petec de pământ cu care să ne achităm banca, să scoatem apartamentul de sub ipotecă și să ne putem lua mașină”. Când formularea ar trebui să fie: „Doamne, am datorii multe. Ajută-mă, Hristoase! Ia necazul meu în mâinile Tale și fă cu el precum dorești!”. Când faci asta, intervine instinctul de conservare și automat îți vine să gândești: „Și dacă Hristos hotărăște că ți-ar fi mai bine să nu poți plăti banca și să ți se pună sechestru pe casă? Cum să-I cer să facă ce vrea El cu necazul meu, că numai eu știu ce nevoi am...”.
E greu, Maică... acum, după tot Seminarul acesta, trag concluzia că unii dintre noi își ratează mântuirea din necunoștință, alții din lipsă de curaj, că doar fricoșii nu pot intra în Împărăția cerurilor...
Cât privește necunoștința, câți dintre noi știu că trebuie să mergi la spovedit că L-ai supărat pe Dumnezeu și nu că îți simți tu sufletul murdar? Pentru că, dacă mergi că vrei să te cureți de păcate pentru confortul tău lăuntric, înseamnă că ești egocentric. Acum înțeleg de ce păcatele și patimile mele reveneau la mine cu și mai mare forță. Scopul spovedaniei era egoist. Nu puneam mărturisirea ca jertfă pentru Iisus, ci ca jertfă pentru ego-ul meu.
Dar, Maică, câți dintre noi știu asta?
Acum înțeleg, de asemenea, cum am ajuns să fac acest Seminar. Mă rugam des: „Doamne, nimic nu înțeleg! Nimic nu fac bine! Ajuta-mă, că mă pierd!”. Și Hristos m-a luat de mână și m-a dus aici.
Cât despre cei pe care trebuie să-i iert și să mă iert și pe mine, e clar că din gură ușor este. Și din minte! Chiar crezi că i-ai iertat! Până când auzi vocea unuia dintre ei și te chircești ca un copil lovit în burtă. Atunci realizezi că inima nu-i „golită de durere”, că de fapt sufletul ți-e tot bolnav...
Cred că tot ce mi s-a întâmplat a fost o modalitate prin care Dumnezeu a vrut să oprească sau să convertească influența genetică din firea mea, căci fac parte dintr-un neam de alcoolici, de desfrânați, de mândri și de... întunecați. Iar suferința prin care am trecut a avut rolul să-mi rupă vălul de pe ochi. Probabil, dacă nu s-ar fi întâmplat ce s-a întâmplat, aș fi fost la fel ca ei (chiar am un unchi pentru care ideea lui despre a trăi bine este să mergi la alimentară și să-ți permiți să cumperi de mâncare ce dorești).
Maică, ce să spun? Totul se rezumă la a cere, la cum ceri și la ce ceri. Iar atitudinea este de ființă creată. Dumnezeu m-a creat, deci toată viața mea se raportează la El și nimic nu pot fără El. Cred că am înțeles...
Ch.