Doamne ajută!
Scumpă Maică, am revenit cu această temă, mai am câteva lucruri de adăugat, nu știu dacă procedez corect, știu însă că nu pot trece mai departe la următoarea temă până nu spun tot ce mă frământă.
Suferință, binecuvântare sau blestem? Cel mai greu lucru este să recunoști că ai greșit și să accepți fără să cârtești să suferi pentru asta.
Până să ajungem însă să înțelegem că de fapt ne călim prin suferință și că asta-i calea spre vindecare, ne frământă întrebările: dar de ce eu, de ce mie...???
Știu că Dumnezeu lucrează cu noi în chip tainic, mai știu că nimic nu putem face fără Dumnezeu și mă doare când mă gândesc că am ținut ușa sufletului meu închisă atâta timp, L-am lăsat pe Hristos afară. Mă cutremur și îmi e rușine de ce am făcut, cu câtă mândrie am ținut piept la greutăți fără să mă gândesc că eu n-am făcut nimic singură, că Hristos a fost mereu acolo să mă ajute, să mă trezească, a așteptat cu răbdare, m-a așteptat pe mine, o neînsemnată, pentru El am însemnat ceva, m-a primit cu brațele deschise și, vai, ce bine-i la sânul Lui, câtă liniște și mângâiere găsești în brațele Lui...
Am trecut prin multe și m-am întrebat mereu, în neputința mea, „De ce Doamne?”. Acum știu, slavă Domnului, acum știu că nimic nu se întâmplă pur și simplu, ci tot ceea ce trăim, necazuri sau bucurii, vin din mila lui Dumnezeu, vin pentru că El ne iubește așa cum noi nu știm să iubim.
Fugim de suferință, așa este firesc, nimeni nu vrea să sufere, nici eu nu vreau, dar am să vă spun ceva ce ar putea sminti pe oricine care nu înțelege, de-asta vă spun doar dumneavoastră, știu sigur că înțelegeți ce vreau să spun. Atunci când vin greutăți peste noi doare, doare tare, însă atunci când te doare sufletul mai tare, vine Dumnezeu și te mângâie și-ți pansează rănile atât de bine încât durerea nu mai e durere, ci e „dulce-durere”.
Acum stau și mă gândesc ce binecuvântata sunt (și nu spun asta din mândrie), nici nu mai știu cum am ajuns să fac acest Seminar, adică știu, scrie foarte frumos aici: „Dumnezeu primește un suflet doar atunci când vede intenția lui și-l luminează dinăuntru, îl îndrumă, îl sprijină, dar numai ca să bea paharul cel amar picătură cu picătură”.
Slavă Ție, Doamne, pentru toate câte ne rânduiești!
Asta am simțit și trebuia să vă scriu dumneavoastră, scumpă Maică. Mai primiți-mă încă o dată, vă rog, și vă mulțumesc pentru răbdare, vă mulțumesc pentru ajutor și rugăciune.
Primiți o îmbrățișare mare, mare, de la mine și de la G. Gânduri bune și nu uitați să ne pomeniți în rugăciune.
Bunul Dumnezeu să vă binecuvânteze!
A.B.