V-am mai scris cândva... Eram în căutarea lui Dumnezeu și doream să-L găsesc cât mai repede cu putința. Nu sunt tânără, din contră, am în spate ceva ani, mă apropii de pensie... Și am făcut eu câțiva pași dar nu atâția cât ar fi trebuit. Am avut oarece râvnă, dar prea puțină pentru a progresa. Măicuță, mi s-a întâmplat un lucru incredibil iar acum mai sunt încă pe marginea prăpastiei. Am strigat după ajutor, Dumnezeu nu m-a lăsat să cad dar încă mai sunt acolo, privesc mereu în jos cu groază și teamă. Totul a început în primăvara trecută când promisiunea mea către mine de a mă ruga constant și organizat (un acatist pe zi și trei psalmi) am încălcat-o. Mai întâi din lipsă de timp, cu ușoare remușcări și cu gândul că ,,de mâine”... Și l-am uitat pe Dumnezeu; rugăciunile erau obligație, superficiale, fără participare. Iar în acest timp în viața mea se întâmpla ceva; soțul meu s-a îndepărtat de mine. Nici eu n-am făcut mare lucru să-l împiedic; Luați de val nu comunicam deloc, ne certam des, fără violență totuși și nu știu care a fost cauza și care efectul, dar o altă femeie - deja pensionară - a fost mai puternică decât mine. Nici când m-am trezit cu el plecat pe motiv că vrea singur, nici când am constatat că și-a cărat tot – haine, aparatură, unelte, produse și nu în cantități mici - nu am realizat cât de grav este, credeam că-mi dă o lecție, că e pe la vreun prieten și că va veni curând cu flori... După trei zile în care n-am putut lua legătura cu el oricât am încercat m-am dezmeticit brusc. A fost ca un trăsnet, când mi-am amintit de Acatistul Sfântului Nectarie uitat demult, de Psalmi, de rugăciuni adevărate. În noaptea aceea m-am rugat cum n-am mai făcut vreodată, m-am rugat pentru noi, pentru căsnicia noastră, am cerut lui Dumnezeu să-l binecuvânteze și să-l ierte pentru ceea ce face. Atunci am priceput ce e rugăciunea, atunci am simțit cu adevărat că mă apropii de Dumnezeu... Dimineața mi-a răspuns, a acceptat discuția, dar pentru a mă anunța că ne vom despărți. Mi-a spus despre ea - și eu nu bănuiam măcar - că au afaceri împreună, că nu mai poate da înapoi, că sunt foarte încâlciți financiar (ea fiind bogată - nu ca noi - l-a ademenit inclusiv cu o casă, magherniță proaspăt cumpărată unde urma s-o ducă pe soacra mea și unde urma să locuiască și el până se vor mai liniști apele apoi să apară ea ca din întâmplare.) Am crezut că se crapă pământul sub mine. Doar o clipă. Mi-am amintit de rugăciunile din noapte, de Iisus ,de Sfântul Nectarie, de Măicuța Domnului și am simțit din nou acea forță, inspirație și putere de convingere cum n-am avut vreodată.
Și am învins, Măicuță, după câteva minute. Împăcare cu lacrimi cât cuprinde convinși fiind amândoi de puterea rugăciunii (Soțul meu a fost și este un om credincios, înduhovnicit până atunci). Când i-a spus ei că a făcut o mare greșeală, să vezi scandal. A tras linie în agendă; opt mii de euro datorii, aici fiind inclus avansul la casa pe care altfel n-o cumpăra, multe cadouri și bani împrumutați. Chiar și un leu și cincizeci de bani era totalizat.
Și-a adus o parte din lucruri - câteva transporturi cu mașina - restul îi sunt reținute până nu-i restituie o mie cinci sute de euro - banii împrumutați plus cadouri. Casa a cumpărat-o între timp iar după renovare o va vinde.
Soțul meu a hotărât să se spovedească și a făcut-o imediat chiar la două zile. După discuția cu părintele se simte ușurat și liniștit, a devenit acum același dinainte comunicativ, iubitor, vorbim despre ce s-a întâmplat, îmi spune mereu că l-am salvat prin rugăciune. I s-a întărit credința în Dumnezeu, se simte înconjurat de Duhul Sfânt, mergem împreună la Biserică, la Sfântul Maslu, dar... Eu? Cred că mă adâncesc într-o depresie. Au trecut trei luni, mi s-a zdruncinat sănătatea, mi-e teamă tot timpul, nu mă pot aduna, nu mai sunt cum eram înainte, șocul a fost mult prea mare pentru vârsta mea. În loc să uit, văd foarte clar toate întâmplările pe care nu puteam să mi le explic. Dau filmul înapoi și mă cutremur de ce se putea întâmpla.
Măicuță, de atunci nu L-am mai uitat pe Dumnezeu. Îi mulțumesc mereu pentru curajul, inspirația și puterea ce mi le-a dat în cele mai grele momente. Îi mulțumesc și Sfântului Nectarie și vreau să mi-l consider ocrotitor. Pot să fac asta? Câteodată mă gândesc că toate s-au întâmplat să ne trezim amândoi. Asta a vrut oare Dumnezeu să ne comunice? Ne-a scuturat bine, recunosc. Oare cum a reușit femeia aceea să-l ademenească în asemenea hal? Nu spun că el n-a avut vină, poate și eu, că dacă n-ar fi dorit, n-ar fi căutat-o. Nu credeam niciodată în farmece dar acum îmi zic, „dar dacă...” Sau poate droguri ușoare să-i adoarmă vigilența?
Măicuță dragă, știu: Seminarul iertării. Dar nu știu cum, calculatorul l-am descoperit singură, târziu, n-am adresă de e-mail și mi se pare o manevră care mă depășește. Cu mesajul ăsta a fost mult mai simplu. Dar am simțit că trebuie să vorbesc, poate acum îmi va fi un pic mai bine. Mă bucur că atunci cândva v-am descoperit. Mulțumesc pentru că acolo, la Iași, ne primiți pe toți care vrem pace în suflete. Mulțumesc că osteniți să intrați în casele noastre.
Mulțumesc pentru că mulți dintre noi abia așteptăm întâlnirea.
Eu vă doresc sănătate și mă rog bunului Dumnezeu să vă ocrotească.
Ana