Înainte de toate vreau să-ți spun că înaintea lui Dumnezeu nu există „catalogări”, acestea sunt ale oamenilor. La El nu există albi sau negri, roșiatici sau asiatici, catolici sau ortodocși, la Domnul sunt toți SUFLETE, cu valoare egală.
Țin să-ți mărturisesc că citind rândurile tale (ce sunt un strigăt de ajutor, un semnal, un țipăt adânc al sufletului care vrea să fie văzut, înțeles cu adevărat și mângâiat), m-am văzut pe mine în urmă cu câțiva ani buni. Un tânăr care iubea mai mult decât i se „ceruse”…
Îți cunosc lacrimile care ți-au acoperit perna în nopțile în care nu puteai să mai adormi și te întrebai „de ce mie mi se întâmplă asta? Cum a putut să dea cu piciorul la atâta iubire?” Mă văd pe mine, acum câțiva ani, în suspinurile ce îți inundă sufletul, în sila și scârba de tot ce este în jurul tău, în neîncrederea în oameni, apoi trădarea, nerostul de a mai trăi, dorința ca totul să se sfârșească, deoarece sufletul nu mai răbdă atâtea gemete și toate acestea pentru că le-am trăit și eu, din păcate…
Am iubit foarte mult o fată, Bianca, (prima mea iubire) și i-am mărturisit asta de multe ori; i-am spus chiar că o iubesc mai mult decât o iubesc chiar și părinții ei, că peste iubirea mea nu urcă decât Dumnezeu. Ne-am făcut jurăminte, promisiuni, planuri și multe altele prin care cu siguranță ai trecut și tu. Au fost clipe de vis împreună, poveste, cântec… Îmi sacrificasem totul pentru acea iubire: părinți, școală, prieteni. Nu mai vedeam pe nimeni, eram orbit pur și simplu. După doi ani de vrajă, (și aș avea să-ți povestesc multe clipe în care ai fi jurat că suntem făcuți unul pentru celălalt) într-o tristă zi de 30 noiembrie aveam să trăiesc iadul pe pământ. Iadul meu. Iubita mea mă înșela cu cel mai bun prieten al meu (și colegi de facultate eram)! Cu cel căruia i-am împărtășit toate tainele sufletului meu, considerându-l ca un frate, iar cu ea, cele mai nobile sentimente. Ei își făceau ochi dulci de ceva vreme, profitând de vraja în care mă aflu. Nu pot să-ți descriu ce am trăit…
Au urmat certuri, învinuiri, bănuieli duse până la extrem, și peste toate acestea o depresie ce m-a ținut mai bine de un an și jumătate. Refuzam să mai mănânc, eram chinuit sufletește, nu mai credeam în nimeni și nimic. Prăbușit de pe înălțimi, dărâmat, cu sufletul sfâșiat că mi se părea că Dumnezeu nu vrea să mă asculte, nu vrea să mă ajute, parcă nici nu exista! Am încercat să mă sinucid, dar de fapt nici nu vroiam în adâncul inimii mele să fac asta, ci doar să atrag atenția. Nimic nu a contat în ochii ei! Parcă eram doi străini… M-am îmbolnăvit în perioada aceea.
Au urmat clipe grele, nopți nedormite, procese de conștiință, și multe alte chinuri existențiale. Tot ce pot să-ți spun este că nu mai eram în stare de nimic.
Am avut totuși un moment în care cineva din jurul meu a văzut că mă chinui și mă topesc pe zi ce trece. Acea persoană m-a făcut să înțeleg că nu e un capăt de lume, că poate fata respectivă nu mă merita, nu era pentru mine. Și să mă bucur! Auzi tu, să mă bucur că nu s-a întâmplat această dramă după căsătorie, unde complicațiile ar fi fost mult mai multe și mai mari. Să mă bucur că Domnul a îngăduit să se întâmple așa, la momentul potrivit, când încă faptul deplin nu era împlinit. Toate acestea mi se păreau cuvinte spuse de dragul de a fi spuse. Simțeam că nimeni nu înțelege cu adevărat ce simt, ce durere am și că fără ea nimic nu va mai fi cum era… Iar necazurile s-au ținut lanț și în alte „domenii”, că așa e în viață, când trebuie să dai un examen cu viața, păi îl dai ca să ții minte!
Timpul, un cuvânt de la unul, un cuvânt de dincolo, mi-au pansat rănile… Încet-încet mi-am programat să uit acea perioadă. Am început să uit sărutările, îmbrățișările, tot ce mă durea, ca să pot să trăiesc. Credeam că nu voi reuși niciodată! Plângeam, descurajam, mă chinuiam cu amintirile și tot așa luni întregi. (Nu mai spun că eram spre sfârșitul facultății și trebuia să dau „randamentul de final”) M-am rugat mult, să mă audă cineva de sus, cu cuvinte disperate! M-am gândit pe toate părțile, poate nu m-a iubit îndeajuns, poate a fost o joacă de copil pentru ea, poate doar eu am iubit și am pus suflet, poate eu am fost cel matur, ce a luat totul prea în serios, poate a găsit o „partidă" mai bună, cine știe… Dar trebuie să dau dovadă de maturitate, îmi spuneam. Trebuie să fiu matur în gândire, în viața, în sufletul meu, oricât de dur aș fi cu mine.
Nu știu cum, când, în ce fel dar am reușit să mă debarasez de acea încărcătură și iubire pătimașă. Mi-am zis: fete mai sunt, sunt tânăr, cu studii superioare, găsisem un job bun, totuși nu e un capăt de drum și nu trebuie să se moară din asta. Sunt oameni care se recăsătoresc, cărora le moare soția și iau viața de la capăt fără să privească în urmă cu disperare. Viața trebuie trăită și să mă bucur de ea, căci îmi este dăruită cu un scop anume. Am început să am activitate, m-am luat cu una cu alta și am început să mă bucur din nou de viață. Și sufletul mi s-a luminat, chipul, totul… aveam poftă să trăiesc, să iubesc, să-mi văd de ale mele.
Într-o zi, când nici prin cap nu-mi trecea, am cunoscut (printr-o întâmplare mult mai romantică decât prima mea relație) o altă fată, Ioana. Pot spune că a fost dragoste la prima vedere, cu adevărat! Eu care mă jurasem că nu-mi mai trebuie, că-mi văd de carieră, cel puțin o perioadă, aveam să fiu prins iar în mrejele dragostei. Și asta după trei ani și jumătate de la despărțirea de prima mea prietenă și singura până atunci. Am fost foarte distant, circumspect, speriat o bună perioadă. Am zis că Ioana o să mă considere un sălbatic. I-am povestit prin ce am trecut, dar ea (mai mică decât mine, dar foarte matură în gândire) a avut multă răbdare cu mine.
Întâlniri, telefoane, sfârșit de săptămână petrecut împreună și multe altele au făcut să ne cunoaștem și să ne atașăm cu adevărat (nu doar carnal, ci și sufletește) unul de celălalt. Am descoperit că avem atâtea lucruri comune, parcă am fi fost crescuți la fel. Ne completam unul pe altul. M-a readus în Biserică, m-a făcut să nu-mi pară rău că trăiesc. A fost un înger trimis de Dumnezeu…
Ce să-ți mai zic, suntem împreună de patru ani (după doi ani ne-am căsătorit) și așteptăm o fetiță (soția e însărcinată în luna a treia) și se pare că voi fi și tătic!
Dragul meu, e firesc că prima iubire nu se uită niciodată. Nici eu nu am uitat-o complet pe Bianca, oricât de mult am încercat și m-am chinuit. Iar amintirea ei, chiar dacă uneori mai bântuie în mintea mea, eșuează, nu mă mai „atinge” deloc. Crede-mă, timpul le vindecă și le așează pe toate! Ai încredere în Dumnezeu, în îngerul tău păzitor și vei vedea ce dar mare și minunat are Domnul pentru tine, încât îi vei mulțumi lui Dumnezeu (așa cum am făcut eu) că nu m-a lăsat să mă duc ca berbecul înainte cu acea fată, care mai devreme sau mai târziu tot mi-ar fi provocat o dramă. O avea în moștenirea ei genetică sau spirituală această predispoziție, căci altfel nu pot să-mi explic sau poate că avea să-și trăiască iubirea cu altcineva. Nu îi era scris să fie cu mine. Lasă-te în voia Domnului și fii cuminte! Așa am făcut eu și nu-mi pare rău, îți spun cu mâna pe inimă și cu capul pe burtica soției mele. Mă simt cel mai împlinit om de pe fața pământului. Cât de iubit sunt, câte daruri mi s-au dat (soție, job, copilul) și cum era să dau cu piciorul în toate, pentru ce?!
Acum, mă bușește râsul când privesc în urmă și văd cât de copil eram și ce grozăvii eram în stare să fac, în clipele în care nu mai aveam nici măcar un gram de luciditate.
Sergiu, fii bărbat și nu te lăsa doborât! Viața merită trăită! Bucură-te de ea! Uită-te câți oameni te iubesc!
Îți propun un târg. Hai să facem o înțelegere! Acordă-ți măcar patru ani, așa cum am făcut eu și vom vorbi după aceea. Să vezi câte întorsături va lua viața ta, de te vei minuna și tu! Vreau să mai vorbim și să ținem legătura să vezi că am avut dreptate.
Mama ta cu siguranță se va bucura dacă îți vei mai acorda o șansă și nu te vei lăsa doborât de acest val. Moartea nu îți rezolvă durerea, o prelungește. Să nu crezi că vei fi premiat dincolo pentru astfel de „gesturi”. Acolo sunt premiați cei care rabdă și luptă până la sfârșit pe baricade. Nu trebuie să dezertezi! E doar un vânt ce vrea să-ți aducă o furtună. Închide geamul la fereastra inimii tale și nu lăsa vântul murdar și plin de praf să intre în casă. Curăță locul și pregătește-l pentru viitoarea mireasă!
Sunt alături de tine și îi las Maicii adresa ca să-mi scrii.
Cu încredere că vei birui,
Răzvan
P.S.: Eu nu știu să scriu duhovnicește, aș vrea măcar să gândesc duhovnicește, însă ți-am mărturisit cu toată sinceritatea, ca la duhovnic, acele lupte interioare în care era să-mi pierd nu numai mințile, dar și sufletul…