În sensul cel mai larg, a judeca înseamnă a spune cum este o persoană. Aprecierea persoanei este o judecată de valoare, o judecare a valorii ei ca persoană, ca om. Or, acest lucru, mai ales când e „de rău”, e păcat, pentru că presupune că ne-am așezat în locul lui Dumnezeu, Singurul care știe inima omului. Acest păcat este odios pentru că presupune o înălţare de sine a celui care judecă. Când spui că cineva este gras, cu ce gând spui? Ca să nu fie judecată, poţi să te referi la comportamentul omului, adică să descrii ce face. Poţi să spui cuiva că X. mănâncă foarte mult, ca să se pregătească bine când îl invită la masă, de exemplu. Aceasta nu este o judecată, ci poate fi chiar o faptă bună! Dar cel mai lipsit de păcat este să spui chiar persoanei pe care o judeci ce anume din comportamentul său te doare si ce aștepţi de la ea. De exemplu: dacă-i spui lui Z. că e mincinos, acesta se va simţi jignit, lovit, judecat și se va supăra fără ca tu să ai ceva de câștigat. Dar dacă îi spui că nu crezi ce-ți spune și că te doare faptul că ești nevoită să nu mai ai încredere în el, e altceva. Nu? Când spui că-ți vin automat în gând calificative despre cei din fața ta e dovadă de imaturitate duhovnicească. Nu tu gândești, ci te lași „gândită” de gânduri care-ți „vin”. De unde? De la cine? Sigur că se poate să nu „analizăm” pe nimeni și să ne controlăm gândurile să nu fie de judecată. Dacă vezi pe cineva prea gras, în loc să judeci, te poţi ruga pentru el. Așa poţi transforma orice vezi în rugăciune și vei scăpa de acest păcat cumplit al judecării. Dacă judecăm nu ne putem ruga și Duhul Sfânt nu rămâne în noi. E o luptă grea cu gândurile, dar merită să pui început bun.
Cu dragoste și încredere,
Maica Siluana