Părintele Filothei Faros, Manual de iubire, firea dragostei, Editura Egumenița, 2005 p. 27-41

Caracterul psihosomatic al comunicării interumane

Mult înainte ca atracția erotică să apară ca un interes pentru trupul celuilalt, copiii învață că simțămintele difuze care îi îndeamnă la o explorare reciprocă a celuilalt sunt rele. Gradul de disconfort pe care îl poate da o astfel de prejudecată poate varia de la perplexitate pentru unii, rușine pentru alții, și vinovăție pentru restul. Copiii preiau de la maturi ideea că trupul uman este spurcat, goliciunea trebuind evitată cu orice preț; dacă a fi pus în situația să privești sau să fii privit este taxat ca un rău imens, cu mult mai primejdios este să îmbrățișezi sau să fii îmbrățișat de cineva.

Lecția aceasta este învățată de timpuriu și se înrădăcinează adânc. Strigătul „nu atinge” se aude fără încetare. „Să fii atins e rău, să îl atingi pe celălalt [copil] nu este permis.” Interdicțiile pot să difere în funcție de vârsta copiilor și de principiile familiei, dar mesajul este clar, copiii nu trebuie să se atingă unul pe altul, în special băieții pe fetițe, dar și invers. În anumite cazuri, acolo unde s-a adâncit sentimentul că îmbrățișarea este ceva păcătos, opreliștile se întipăresc atât de adânc în sufletul copilului, încât nu vor mai putea fi șterse niciodată: De cele mai multe ori însă, mesajul se insinuează tacit. Părinții sunt de cele mai multe ori un exemplu negativ pentru felul în care poate fi evitată îmbrățișarea, plecând chiar de la relația lor. Nu-și ating unul celuilalt nici măcar mâna, ca să nu mai vorbim de faptul că rar ajung să se mai simtă în largul lor atunci când își îmbrățișează proprii copii. Este tipic exemplul cu tatăl care într-un anumit moment decide că fiul sau fata cea mică sunt prea mari ca să li se mai permită să șadă pe genunchi sau ca să mai fie sărutați, în afara gesturilor formale; aceasta în ciuda faptului că copiii tânjesc în continuare după astfel de manifestări de tandrețe. Părinții de genul acesta ajung să nu-și mai permită o exprimare spontană a sentimentelor prin mijlocirea trupului, cum ar fi îmbrățișarea sau mângâierea, manifestări prin care toate creaturile vii caută îndeobște căldură și încurajare și care, în special la copii se identifică cu însăși viața.

Există studii medicale demne de crezare care susțin că de îmbrățișare depinde dacă copilul nou-născut va trăi sau va muri. S-a constatat într-adevăr că indicele de mortalitate este foarte mare în maternitățile unde hrana și îngrijirea pruncilor sunt în general foarte bune, dar lipsesc gesturile de afecțiune față de nou-născuți precum mângâierea și îmbrățișarea. Experimentele pe animale arată că stimularea trupului prin astfel de gesturi trimite mesaje care stimulează encefalul și determină reacții decisive la nivelul întregului organism. Concluzia ar fi că stimularea prin atingere are un caracter vital pentru dezvoltarea nou-născutului și că privarea lui de așa ceva pune în pericol însăși dezvoltarea lui sănătoasă.

Nimeni nu a calculat consecințele limitării acestei stimulări prin atingere la copilul de vârstă preșcolară, dar presupune că, prin aceasta, are loc deja o anumită pervertire deloc neglijabilă a unor tendințe curate, dorinței lui de a îmbrățișa pe altul asociindu-se pe viitor sentimente de rușine și de vinovăție. Între timp va afla că nu trebuie să-i atingă pe ceilalți și, cu toate că nu înțelege încă rațiunea acestui fapt pierde putința de a mai îmbrățișa spontan sau de a mai ține de mână un prieten când se plimbă cu el, toate gesturile prin care prietenii își arată sentimentele de tandrețe unul față de celălalt începând să fie percepute ca lucruri rușinoase. Se poate spune că nevinovăția deja a dispărut.

Pe măsură ce copiii cresc, elanul de a îmbrățișa se preface într-o tendință către ironie și încăierare, spre dispute și ciocniri, care vor da adolescenților măcar acum, ocazia de a avea o anumită atingere trupească. Simt și ei, în sfârșit, că pot trece cu vederea interdicțiile părinților care le-au paralizat întreaga copilărie, inițiind tot felul de jocuri cu caracter erotic cu prietenii de ambele sexe. În aceste momente tinerii simt că au scăpat de sub influența părinților, dar se înșeală amarnic. Este adevărat că se găsesc puțin în afara sferei directe de influență a părinților, însă modul lor comportamental esențial a fost deja fixat de convingerile care le-au dominat întreaga copilărie.

Îmbrățișarea ca mod spontan de exprimare a tandreței și a camaraderiei, limitată în mod dramatic la vremea ei, încetează să mai fie altceva decât provocare sexuală și mijloc pentru atingerea obiectivelor concrete atât de specifice masculinității exacerbate. În conformitate cu comandamentele mitului masculinității sexualizate, nu este bine ca fetele să urmărească vreo relație sexuală în această etapă a dezvoltării lor, ci trebuie să încerce să o evite pe cât posibil. În ceea ce privește pe băieți, din această perspectivă, îmbrățișatul are o semnificație și o utilitate diferită, mitul masculinității provocatoare impunând băieților să atingă și fetelor să se lase atinse, chiar dacă îmbrățișarea băieților în cele din urmă le va „alunga”. Dispoziția lor de a le atinge pe fete oferă acestora criteriul prin care își pot evalua farmecul feminin de care dispun.

Când există deja între doi îndrăgostiți o relație trupească, îmbrățișatul ca mijloc de comunicare non-verbală ajunge să fie limitat, dacă nu chiar desființat cu totul, deoarece conform logicii masculinității sexualizate îmbrățișatul constituie doar o etapă premergătoare, inevitabilă, care deschide calea actului ce va sfârși în pat. Or, în acest caz, atunci când drumul este deja deschis de lipsa oricăror interdicții, îmbrățișatul apare ca timp și energie pierdută, o amânare inutilă a împlinirii sexuale.

Din momentul în care încep să doarmă împreună, unele perechi țin să adopte filosofia promovată de acele manuale de specialitate care tratează „cum s-o faci” și în care se acordă mult spațiu „tehnicii” îmbrățișării. În cazurile acestea dragostea este condusă într-o zonă impersonală, în care partenerii se regăsesc reduși doar la funcția unor organe, îndepărtându-se tot mai mult de sentimente; erosul devine ceva ce poate fi folosit sau mânuit cu dibăcie, și nu o realitate ce trebuie și poate fi trăită cu mare intensitate sufletească. Până la urmă, totul ține de îndemânare, de un meșteșug ce poate fi deprins precum orice altă meserie sau sport de performanță; pentru a fi profesionist în cele ale dragostei este necesar ca cineva să știe doar cum să-și miște mâna și unde să-și pună gura sau limba. Unirea erotică se limitează astfel la întâlnirea unor organe sau părți anatomice luate separat „amputate” cumva de restul trupului. Astfel în numele eliberării sexuale, oamenii nu sunt chemați să învețe cum să îmbrățișeze un alt om, ci cum să exploateze mai bine trupul celuilalt.

Părerea că tehnica sexuală este totul și că practica (antrenamentul) face desăvârșită experiența erotică nu este nouă. Înainte cu mulți ani, ideea aceasta își găsea expresia clasică în cuvintele romancierului francez Honoré de Balzac, care susținea că atunci când o femeie se dăruiește trupește unui bărbat este ca și cum s-ar pune o vioară în mâinile unei gorile. Prin această observație Balzac intenționa desigur să facă un compliment femeii; de fapt, descria femeia ca pe un instrument ce poate fi folosit, evident spre plăcerea celuilalt, așa cum reiese din simpla observație că vioara nu se poate auzi pe sine atunci când se cântă la ea. Ceea ce Balzac deplângea, mai degrabă, era neputința gorilei de a face muzică de bună calitate chiar și atunci când dispune de un instrument atât de sensibil precum este femeia.

Această asociere a femeii cu un instrument sexual stăruie atât în mintea bărbaților, cât și în cea a femeilor contemporane. O confirmare foarte semnificativă (de-a dreptul jubilantă) a acestui fapt vine chiar din partea femeilor, și în special a acelora care luptă pentru egalitatea sexelor. Multe dintre aceste femei se fac ecoul desăvârșit al lui Balzac, insistând că în timpul relației trupești bărbații sunt ca niște gorile care nu știu cum să exploateze mai bine femeia, exprimând și ele pretenția ca gorilele să învețe măcar cum s-o facă într-un mod cât mai satisfăcător. O asemenea așteptare condamnă definitiv posibilitatea stabilirii unei legături de dragoste autentice. Preocupare obsesivă cu tehnicile de folosire a celuilalt transformă persoanele în obiecte, îmbrățișarea devenind o știință a excitării spre satisfacerea voluptății și pentru atingerea orgasmului. În loc să fie împărtășirea unor sentimente dragostea se transformă mai degrabă într-un schimb de servicii cu caracter impersonal, care nu face decât să deterioreze legătura reală a celor doi îndrăgostiți. Se ajunge la situația că nici unul nu mai prețuiește unicitatea celuilalt, în caz de ceartă sau de despărțire tot ce are de făcut un iubit, pentru a-și găsi alt partener, este să caute pe cineva care va fi în stare să execute mai satisfăcător mișcările pe care le presupune relația trupească.

Când însă îndrăgostiții se prețuiesc unul pe altul ca persoane, urmărind realizarea unei legături trainice este necesar să evite greșeala fatală de a crede că îmbrățișatul este doar un mijloc pentru atingerea unui scop specific relației sexuale. Îmbrățișarea este un mod fundamental de comunicare, este glasul tăcut care evită cursele cuvintelor, atunci când este chemat să dea expresie anumitor dispoziții de moment cu un caracter deosebit.

Cuprinderea în brațe a celuilalt întinde o punte separației naturale, pe care nici un om nu poate s-o evite, dând sentimentul unei puternice legături între doi oameni. Atunci când întind mâna unul către altul în mod spontan pentru a comunica gestual, doi îndrăgostiți se ating în aceeași măsură în care reușesc s-o facă și prin cuvinte, confirmându-și astfel încrederea pe care o au unul față de celălalt printr-o permanentă reînnoire a dăruirii reciproce ce se regăsește în gesturi. Având în vedere că este parte a unui dialog interior, care nici nu începe și nici nu poate sfârși în pat actul îmbrățișării celuilalt îi ajută să se simtă mai siguri unul de altul.

Când într-o legătură de dragoste nu există această siguranță interioară și exterioară, atunci îndrăgostiții se pot atinge trupește, dar nu se ating în sentimente. În acest caz e posibil ca simțămintele lor să nu fie mult diferite de cele ale unor necunoscuți care se îngrămădesc șovăind, fără să vrea, foarte aproape unul de celălalt, într-un autobuz aglomerat. Acceptă pasiv situația creată încercând, poate, să nu-și simtă trupul până când vor ajunge la destinație, acolo unde, în final, se vor despărți ca și cum nimic esențial nu s-ar fi întâmplat.

Pentru doi parteneri în dragoste această situație este foarte dureroasă, dacă nu chiar tragică. Greu se poate închipui ceva care să fie mai bine ticluit, în sens negativ, care să-i umple de disperare și de mânie, de singurătate, de rușine și deznădejde, pe cei care în tăcere și obscuritate, trebuie să atingă și să fie atinși de un partener indiferent sentimental, știind că gesturile de tandrețe ale aceluia sunt numai și numai pentru satisfacție trupească. În aceste condiții îmbrățișarea nu exprimă nici căldură și nici apropiere. Este un gest plat care așteaptă ceva în schimb și care conduce doar la ceea ce are pretenția să obțină, adică oferirea unui serviciu.

Este crucial pentru noi să conștientizăm că îmbrățișarea, ca și vederea, gustul sau auzul, reprezintă pentru făptura umană nevoi și activități organice indispensabile. Îmbrățișarea unui semen satisface adânca noastră nevoie pentru o prezență și mai substanțială a celuilalt în viața noastră fiind premisa pentru o comunicare deplină cu celălalt.

Când cineva se apropie de partenerul său sufletește, sentimental și duhovnicește, este firesc să simtă nevoia de a-l atinge și trupește. Orice tip de comunicare umană are în mod normal un caracter psihosomatic presupunând o dimensiune trupească tot așa cum există una sufletească și duhovnicească. Numai o concepție deformată, dualistă în esența ei, despre firea umană identifică îmbrățișarea oamenilor cu lucrarea de procreere, legând-o neapărat de activitatea sexuală. Reproducerea și dispoziția către relația sexuală are dimensiunea ei trupească specifică, dar e dezgustător să se confunde cu orice prilej îmbrățișarea cu actul de împreunare. Această identificare nu este specifică firii umane, ci este impusă de o anumită înțelegere anormală, dominantă, în zilele noastre, deseori fiind cea mai importantă cauză a imoralității în dragoste deși pare să urmărească exact contrariul.

Cu siguranță că mulți factori și situații au contribuit la sexualizarea trupului; elementul pietist din viața Bisericii l-a sprijinit și l-a întărit în mod evident mai mult decât orice altceva, devenind cauza principală a suferinței de-a dreptul stupide, veacuri de-a rândul, a nenumărate zeci de milioane de oameni. Pietismul este cel care a întinat conceptual ideea de a te manifesta trupește în orice fel, iar prin aceasta a zădărnicit satisfacerea celei mai umane nevoi, aceea care ține de o reală comunicare psihosomatică între oameni. Erotizarea trupului a transformat în voluptate nevoia umană de a-ți atinge prietenul și de a fi atins de el, nevoie firească pe care a simțit-o și a exprimat-o, spre exemplu, iubitul ucenic al lui Hristos, Ioan Evanghelistul atunci când a căzut la pieptul Învățătorului în timpul Cinei celei de Taină. Excesiva sexualizare a trupului a pervertit această nevoie umană superioară – prezența fizică a celuilalt în viața noastră -, copleșind bietul om cu tot felul de vinovății, nevroze, boli psihice și trupești, pentru a-l conduce, în final, la o moarte lipsită de orice demnitate, îngropat în rușine, eșec, disprețuire de sine¹ și singurătate.

Puține lucruri sunt atât de inumane ca întreruperea bruscă a oricărei îmbrățișări trupești cu care se confruntă copilul în jurul vârstei de zece ani la care se adaugă preluarea, indirectă, poate, a mesajului că îmbrățișarea trupească este o manifestare absolut sexuală și că, prin urmare, este permis să atingă și să fie atins numai de cine poate fi iubit (erotic) sau poate deveni partener în dragoste. Se înțelege că odată ce a primit acest mesaj, copilului nu îi este îngăduit să manifeste nici un fel de tandrețe pentru prietenii sau colegii de același gen, situație ce poate duce cu timpul la apariția unei anormalități erotice. Ca rezultat al acestei restricții nefirești, o mare parte a tendinței de afectivitate către ceilalți este deturnată, devenind cauza manifestărilor patologice de mai târziu, ceea ce va da naștere la probleme foarte serioase, precum violența de pe stadioane sau altele chiar mai rele. Faptul că oamenii nu se mai pot atinge cu afecțiune unul pe celălalt determină creșterea violenței, ca o nevoie de contact pervertită (demonizată).

Acest mod de înțelegere deformat este răspunzător, în principal de atragerea și încadrarea (ghetoizarea) unora în societatea homosexualilor, pentru că, pe de o parte, sexualizând înclinația firească spre dragoste, nu li se lasă o altă posibilitate de expresie afară de comportamentul de tip „sexual”², iar pe de alta, instituționalizând stereotipul masculinității sexualizate, va fi de-a dreptul imposibil pentru unii să se conformeze unei încadrări standard atât de strâmte. Este trist că cei ce ar putea să contribuie la contestarea stereotipului masculinității sexualizate, păstrându-și unicitatea individualității lor sfârșesc, pur și simplu, în a crea și ei un alt stereotip, de data aceasta antimasculin - și ajung astfel dintr-o speranță o problemă în plus. Trebuie accentuat cu tărie că aceste concepții nu au nicio legătură cu tradiția creștină autentică, în care trupul are în mod normal o participare firească la comunicarea umană. Pentru întărirea credibilității acestei afirmații, ar fi suficient să avem în vedere mărturia impresionantă din viața Sfintei Maria Egipteanca scrisă de Patriarhul Sofronie al Ierusalimului. În ea se menționează faptul că atunci când Avva Zosima a întâlnit-o pe sfântă pentru a doua oară în pustie, aceasta „i-a dat după obicei părintelui sărut (dragoste) pe gură”. Descrierile manifestărilor trupești de tandrețe în Noul Testament sunt ample și emoționante. Un exemplu de genul acesta este consemnat de Ioan Evanghelistul atunci când spune că ucenicul cel iubit a căzut la Cină pe pieptul Lui (Ioan 21:20) adică al Mântuitorului. De asemenea, foarte impresionantă este atitudinea plină de tandrețe pe care femeia păcătoasă o are față de Hristos, atunci când aducând un alabastru cu mir și stând lângă picioarele Lui înapoi, plângând a început a uda picioarele Lui cu lacrimi și cu părul capului ei le ștergea și săruta picioarele Lui și Le ungea cu mir.(Lc. 7, 37-38). Dacă scena aceasta s-ar repeta în zilele noastre într-un cadru similar, ar constitui un scandal uriaș. Este interesant că atunci când Hristos a înțeles că gazda Sa Simon Fariseul s-a scandalizat că i-a permis femeii păcătoase să-L atingă cu atâta tandrețe, ține să îi spună de față cu toți: Am intrat în casa ta și sărutare nu mi-ai dat (Lc. 7:44-45), evident considerând sărutarea respectivă ca o condiție ce se cuvenea respectată când era vorba de primirea iubitoare a unui oaspete.

Când efesenii își iau rămas bun de la Apostolul Pavel în Milet, apare și această precizare: căzând pe grumajii lui Pavel, îl sărutau pe el (Fapte, 20:37-38). Foarte multe epistole ale ale Noului Testament se încheie cu îmbrățișări pe care Pavel ține să le menționeze în mod special, scriindu-le chiar cu mâna lui. La rândul lui, Sfântul Apostol Petru îi îndeamnă pe destinatarii scrisorii sale cu: Îmbrățișați-vă unii pe alții cu sărutarea dragostei.

În necrologul pentru fratele său Satiro, Ambrozie al Milanului dă glas tulburătoarelor sentimente ce le nutrea față de acesta: „Cât de dulci erau promisiunile ultimelor noastre sărutări, în toiul cărora trupul tău gata de moarte a înțepenit, dându-și ultima suflare. Mi-am strâns atunci mâinile mele în jurul tău, în timp ce-ți furam ultima răsuflare a gurii, poate așa m-aș fi putut face părtaș la moartea ta, dar în timp ce te țineam, deja te și pierdusem.”³

Când diaconul din Biserica veche spunea la Sfânta Liturghie „unii pe alții primiți-vă, unii pe alții îmbrățișați-vă”⁴, cei credincioși își dădeau unul altuia sărutul dragostei pe gură. Toți cei prezenți cuprindeți-vă, îmbrățișați-vă, sărutați-vă bucurați-vă împreună”⁵spunea Sfântul Ioan Hrisostom. Este posibil ca această îmbrățișare să se fi desființat în popor, rămânând doar la nivelul clericilor, numai atunci când sexualizarea trupului – care este în cele din urmă o imoralitate respingătoare instituită de „morala” puritanismului s-a strecurat în spiritualitatea Bisericii. Faptul că etosul⁶ vechi al Bisericii nu cunoștea sexualizarea trupului apare evident din felul în care, în secolul al IV - lea după Hristos, Sfântul Chiril al Ierusalimului comenta faptul că bărbații și femeile mature se botezau în grup dezbrăcați: „O! minunat lucru! Goi erau în vederea tuturor și nu se rușinau. Cu adevărat l-ați imitat pe întâiul zidit Adam, care în rai gol era și nu se rușina”⁷. Merită consemnat și aceea că clericii care celebrau taina botezului ungeau cu ulei binecuvântat pe noii botezați „de la partea de sus până la cele de jos”⁸ care erau goi în văzul tuturor în urma întreitei cufundări în apa botezului.

În ciuda deteriorării survenite în etosul creștin se mai păstrează încă în viața liturgică a Bisericii indicii ale vechiului mod bisericesc de viețuire, care nu ajunsese să se altereze. Spre exemplu, în cadrul liturghiei preotul slujitor din altar îi îndeamnă la un moment dat pe credincioșii din biserică cu următoarele cuvinte: „să ne iubim unii pe alții”. În realitate acest îndemn nu e astăzi decât o chemare la un schimb de îmbrățișări între cei prezenți ca o dovadă a dragostei (trebuie știut că în vorbirea bisericească cuvintele a săruta și a iubi se foloseau cu ambele înțelesuri)⁹ Acest schimb de îmbrățișări ale iubirii care se întâmplă să mai aibă loc în mănăstiri la impresionanta vecernie a duminicii din Săptămâna Brânzei premergătoare Postului Mare¹⁰, cândva legată și de obiceiuri laice foarte frumoase și emoționante, se mai poate regăsi și în îndemnurile imnelor bisericești ale Învierii, atunci când cântăm „Paștile, cu bucurie unii pe alții să ne îmbrățișăm”.

În toate lucrările de sfințire ale Bisericii – la botez, hirotonii, căsătorii, maslu, spovedanie – este cuprinsă cumva îmbrățișarea (atingerea) trupească. Toate aceste lucrări sfințitoare au loc prin hirotesie – punerea mâinilor –, care, în practică, este adesea neglijată sau este substituită prin punerea epitrahilului. Situația a apărut probabil atunci când mentalitatea bisericească a ajuns să fie contaminată de hidoasa imoralitate a puritanismului, care, după cum am spus, a dus la o nepermisă sezualizare a trupului.

Așa cum se poate vedea, în aceste situații de practică bisericească ce presupune apropiere trupească, s-a trecut la pedepsirea trupului pentru un păcat care este al spiritului¹¹ sau al duhului. Întrucât duhul este cel ce judecă trupește în spațiul duhului ar trebui să aibă loc și această intervenție curățitoare. Altfel, oricât am trata trupul ca țap ispășitor, nu vom obține nimic bun, afară de cultivarea unei ipocrizii care își caută justificarea.