O nouă discuție cu mama mea. E atât de straniu să constat că ceea ce mă răpunea înainte, acum mă face să mă rog și mai abitir. Deși nu-mi mai modelez stările sufletești în funcție de dispozițiile ei, mă întristează totuși să o văd atât de înverșunată, atât de plină de energii negative (la care am început să fiu mult mai sensibilă și să mă feresc de când le remarc în cei din jurul meu...) și atât de pornită pe orice. Simt țipătul din lăuntrul ei, îl aud, înăbușit, dureros, înecat. E mai mult decât durere, e milă. Milă pentru că proporțiile au început să se schimbe și deși văd că gândește monstruos, nu mai văd că e un monstru, ci victima monstruozității în care s-a născut, a crescut și a trăit, în mod deliberat, conștient. Aveați dreptate când spuneați că suntem nevinovați numai pentru primul abuz, restul, tot ce a urmat a fost încuviințat tacit, încurajat, conștient, dar cel mai adesea inconștient. Văd în reacțiile ei (așa cum văd și în reacțiile omului vechi din mine, care mai scoate capul când mă înalț prea tare), reacțiile bunicilor mei, părinților ei, pe care, dintr-un „respect” exagerat și prost înțeles, îi scuzam adesea prin „sunt bătrâni, săracii” sau „au făcut și eu ce au putut”.
Mi-am dat seama că fac asta cu bunica mea, pe care, dacă la începutul Seminarului Iertării și a Pașilor, o vedeam ca pe o salvatoare, am început să o privesc cu alți ochi. Nu că nu ar fi avut un rol salvator în existența mea (mă rog pentru ea să-i primească Domnul jertfa de a fi crescut un copil care îi era nepot), dar acum înțeleg și de unde mi se trag multe scheme... De când „o aduc” și pe ea în adâncul meu, în timpul sesiunii opt, constat că relația noastră s-a schimbat, simt și cred că o ajut mai mult rugându-mă pentru ea și binecuvântând-o decât aprobând-o, salvând-o de ea însăși și de cei din jur. M-am îndepărtat și totuși m-am apropiat de ceea ce este ea cu adevărat. Văd femeia aprigă din lăuntrul ei, care mă pișca mereu de față sau mă lua de păr și mă trăgea (ca să mă educe), care mă umilea în public cu discursurile ei despre creșterea copilului (copilul trebuie să stea smirnă în fața mea, să înghețe când mă uit la el, copilul trebuie bătut când e mic și de-a curmezișul patului, nu când e mare și de-a lungul lui) și nu mă mai tem de ea. Nu pot nici să o mai aprob, nici să-i iau apărarea în fața nimănui. Pot doar să-L rog pe Domnul, să o binecuvânteze la infinit, să-i ierte răutatea din unele momente...
Momente crâncene... Sora mea fuge din iadul de acasă de la ai mei, vine la noi într-o seară târziu și sună la ușă. Nici o mișcare pe hol. Ies din camera mea pentru că am auzit sunând și mă duc încetișor să mă uit pe vizor. Bunica mea deja se uitase pe vizor și stătea acolo, în întuneric. Mă fugărește când mă vede, dar eu apuc să văd că e sora mea. Nu-i dă drumul la ușă! Pur și simplu. Nu îndrăznesc să ies din cuvântul ei și mă întorc cu coada între picioare la mine în cameră. Sunt ani de atunci și mi se rupe inima astăzi, când mă gândesc la sora mea, la neputința mea de atunci, la greul cu care accept astăzi că am încuviințat abuzurile față de cei dragi mie, așa cum încuviințam și încurajam inconștient toate abuzurile față de mine însămi. Doamne, vezi-mă, cea care eram atunci, vezi neputința aceea de a mă împotrivi... Frica. Frica înainte de orice. Frica irațională. Binecuvântează noaptea aceea când sora mea a stat ghemuită pe trepte la mezanin, frica aceea că va veni cineva și va păți „ceva”. Înțeleg de ce am avut mereu o relație grea cu ea. Înțeleg revolta întâiului născut când apare al doilea copil, darămite când abuzurile merg atât de departe cum au mers la noi în familie. Înțeleg durerea și furia reprimată pe care le simțea (și le simte) sora mea față de mine. Accept și binecuvântez, Dumnezeul meu. Iartă-i pentru prăpădul ăsta din care m-ai scos, pentru diferențele pe care le făceau între noi, copiii, unii ca să compenseze abuzurile celorlalți, ceilalți ca să facă dreptate.
Doamne, iart-o în inima mea și în inima surorii mele pe bunica noastră care îmi făcea mie mâncare separat, mai bună decât ei, și o certa dacă îndrăznea să guste. Iart-o, Doamne, pentru răutatea cu care vorbea despre toți oamenii din jur, vecini, cunoștințe, când aceștia abia se depărtau și firește că auzeau că sunt drăcuiți doar pentru că nu-i erau pe plac bunicii mele. Iart-o, Doamne, pe bunica mea, în mine, și binecuvânteaz-o pentru felul în care punea gaz pe foc în conflictele noastre cu mama, pentru felul în care ne pâra și mai spunea și de la ea și apoi nu mai recunoștea, binecuvânteaz-o, Doamne, pentru toate lacrimile mele și toată durerea mea de copil de clasa a patra, când mi-au „serbat” aniversarea acasă, în sufragerie, iar ei țipau unul la celălalt în bucătărie și toți copiii se uitau la mine speriați. Încă am în fața ochilor imaginea aceea, când bunica i-a dat afară pe toți copiii care veniseră la ziua mea, pe motiv că fac deranj, deși nu trecuse decât puțin timp de când veniseră cu cadouri... și era ziua mea. Îmi amintesc durerea și rușinea cu care mi-am desfăcut cadourile lăsate pe pat, în camera mea, după ce copiii fuseseră alungați, tristețea și imposibilitatea de a mă bucura câtuși de puțin, felul meschin în care venea și mă întreba „Ce ți-a dat x sau y?”, „Ia uite, zgârcitul!”. Rușinea. Rușinea că e bunica mea, că trebuie să mă crească, rușinea că fac parte din familia aceea... rușinea că mi-am pierdut mâna de prieteni cu care mă înțelegeam și eu mai bine (și cu adevărat copiii și-au schimbat atitudinea față de mine după episodul ăsta, iar unii dintre ei, cu care mă văd și azi, îmi spun glumind: „Mai ții minte când ne-a dat bunică-ta afară de la ziua ta?!”) Iar ei nu știu că deși râdem împreună, copilul acela încă plânge în lăuntrul meu. Doamne, binecuvântează-l și alină-l și spune-i că eu îl iubesc foarte mult și că are voie să plângă, să fie trist, dacă vrea, dar că totul s-a sfârșit.
Când pun imaginea mamei mele și a bunicii mele alături, văd chipul mamei schimonosit de durere, de frică, de rușine, de vină, de revoltă. Văd negarea, violența, controlul, abuzurile la care m-a supus, ca pe niște consecințe a ceea ce ea însăși a trăit, suferit, plâns, urât, răzbunat, blestemat. Tot ceea ce este astăzi, rana aceea astupată din ea, țipătul pe care îl aud cu urechile inimii mele, totul e o prelungire a trecutului ei, a vieții ei, care s-a oprit la un moment dat, o încremenire a unui moment de violență peste care nu a putut să treacă niciodată.
Și îmi amintesc ce spuneați, că suntem vinovați de fiecare abuz pe care l-am perpetuat în viața mea, de fiecare pedeapsă pe care mi-am administrat-o cu rigurozitate, ca să mă pedepsesc mai mult decât m-ar putea ei pedepsi, ca să mă urăsc mai mult decât ar putea ei să mă urască, ca să mă îndreptățesc mai mult decât m-ar putea îndreptăți orice situație, până la urmă ca să-mi ofer mai mult decât ar putea ei să-mi ofere. După Seminar, după Pași, după tot ce am trăit, văzut, simțit, aflat, gustat, orice cădere (oricât de „permisă” ar fi, pentru că Domnul îmi lasă darul cel mai de preț, libertatea de a alege) e o afundare vicleană în voma de altădată. După ce te-ai văzut în oglinda aceea, de care vorbea Cr., numai o plăcere perversă mă mai poate face să închid ochii, să spun că nu am văzut, nu am știut, nu am gustat, nu am trăit. Doamne, pune-mi mereu oglinda Ta în față, ca să nu-mi închid ochii sau să-mi afund capul în nisip... Fii binecuvântat, Doamne, în oglinda pe care ne-o pui în fața ochilor.
....
Citeam ce minune a trăit Cr. și ce bucurie și m-am bucurat în inima mea că suntem chemați la asta! Ce izbăvire că Domnul este, ne iubește, ne așteaptă, ne alină, ne vindecă, Maică!!! Ce izbăvire și ce minune că sunt astăzi și că sunteți și Sfinția Voastră și Cr. și Dr. și toți care suntem frați și copii ai Lui. Ce minune că iadul copilăriei s-a stins când Domnul a pătruns acolo, în El, cu Lumina Lui. Ce minune că fantomele trecutului – ura, crizele, durerea, abuzurile de toate felurile, vina de a trăi, de a fi viu, de a fi existat, rușinea de a fi ceea ce sunt și nu altceva și de a trăi ceea ce trăiam și nu altceva – nu mă mai ating, nu mă mai stăpânesc. Mă uit la ele cu tristețe și-L rog pe Domnul să rămână acolo, între ele, să le așeze în mine cum știe El mai bine în mintea și inima mea, să mă țină bine în poziție verticală, să mă țină de mână și să mă călăuzească pe Cale.
Am plâns când am citit ce a scris Dr. ieri. Nu știu ce anume m-a făcut să lăcrimez. Poate atârnarea aceea de Domnul pe care eu nu am pus-o niciodată în cuvinte astfel. E o minune să atârni de Domnul, în orice, să fii ceea ce ești cu El și nu singur, să te așezi în genunchi, în fața Lui... E ca în momentele acelea când nu sunt decât eu și El și privirile noastre și aerul care intră în mine și cuvintele rugăciunii și inima mea în fața Lui iar eu înțeleg în sfârșit de ce am ajuns azi aici. Și paradoxal, constatarea asta nu-mi aduce decât un zâmbet firav în colțul gurii, pentru că deși ani în șir am strigat la Domnul „de ce”... în clipa în care am încetat să strig, în clipa în care n-am mai vrut să știu nimic, abia atunci am primit răspunsul în inima mea.
Doamne, binecuvântat ești în viața mea. Îți mulțumesc pentru dragostea Ta și pentru durerea aducătoare de Bucurie și pentru ceea ce devenim cu Tine în noi.
Amin.
O fată verde