Maica mea,
Aseară, citind Meșteșugul bucuriei, am ajuns la momentul când spuneți că toți băieții cu care au fost fetele care au greșit, sunt cumva înscriși în cartea vieții noastre, și s-au întipărit în celulele trupului nostru. Asta m-a făcut să iau un pix, jurnalul și să îmi notez toate numele băieților cu care am păcătuit. O, Doamne, rușine și cutremur! Numărul lor e de 18. Simțeam cum mi se pleacă capul tot mai jos de rușine, chiar și fizic, mi-era milă de bietul meu trup. Mă mai mir de ce am atâtea probleme de sănătate? M-am gândit apoi la desfrânata din Evanghelie, și la Maria Egipteanca. Ea poate avusese și mai mulți, până la 17 ani. Dar uitați, desfrânata „mult a iubit”, iar Maria Egipteanca a fost amăgită de diavol, și era și un copil, nu cunoscuse Adevărul, educația cu iubire. Dar în momentul în care L-a cunoscut, a țipat căzând în genunchi. Pentru că NU ȘTIA, asta credea ea că e viața. Și atunci, Maică, unde e vina ei?? Păcatul, dacă e fără știință, se mai numește păcat?
Și încă ceva, se poate să ne cheme Domnul și noi să nu auzim? Și dacă ar fi așa, cum de tocmai acum am auzit, și până atunci nu? Din cauza mea?
Îmi trebuie să știu, pentru că eu nu mă simt păcătoasă, ci amăgită și needucată corect. Nu este pocăință în mine, pentru că sunt încă la stadiul în care trebuie să înțeleg lucrurile logic. Ați putea dumneavoastră, dragă Maică, să îmi explicați lucrurile logic? Așa, ca la un proces?
V-am scris despre asta având alt motiv inițial, dar m-am depărtat pe nesimțite de la subiect pentru că mă durea și faptul că nu mă văd păcătoasă. V-am scris de băieții ăștia, cu intenția să vă întreb dacă credeți că ar trebui să îi pun în acatiste și să mă rog pentru ei.
Vă mulțumesc și binecuvântați-mă,
I.