Maică dragă,
Câtă dreptate aveţi când spuneţi lucrurilor pe nume celor care încă nu s-au înscris în seminar sau au abandonat cu repeziciune traseul ce-l aveau de parcurs ca să ajungă la ei înşişi, şi, da, cât de indecişi suntem şi cât de vătămaţi! Şi nu mai întreb de ce şi nu vă mai cer să-mi spuneţi adevăruri, atâta timp cât nu avem urechi de auzit şi ochi de văzut!

Vreau numai să le mulţumesc celor care ne scriu nouă celorlalţi, care ne povestesc despre călătoria lor cu Domnul! Cu ajutorul lor, prin ei, Domnul mă încurajează şi pe mine şi poate într-o dimineaţă voi uita amărăciunea şi voi face un exerciţiu de sinceritate până la capăt!

Până atunci ne bucurăm de această voinţă colectivă de a fi întru Domnul! Ca o ironie a sorţii: a făcut şi comunismul lucruri bune, ne-a ajutat să devenim solidari şi mai puţin solitari, şi deşi noi, cei de azi nu ştim prea multe despre povestea părinţilor noştri, simt că acea unire forţată din trecut ne face să fim aproape astăzi, să ne bucurăm unul de celalalt... Pesemne că suntem copiii părinţilor noştri până la urmă!

"Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi şi pe toate." (Dickens), iar pentru cei ca mine: "normalul, dacă e practicat cu entuziasm, e superior nesăbuinţei."(N. Steinhardt).

Doamne ajută! Amin.

Anca