Nimeni, niciodată nu răspunde complet şi corect la întrebarea "de ce face cineva ceva?", indiferent dacă este vorba despre propria persoană sau despre ceilalţi, şi indiferent de nivelul de cultură sau de adâncimea duhovnicească la care s-ar afla cel întrebat. Toate răspunsurile posibile sunt fie justificări, bazate pe cauzele aparente ale comportamentului incriminat, fie acuze aduse celorlalţi, de obicei nevinovaţi, cauzal vorbind, sau doar co-autori ai comportamentului respectiv.

Cauza reală, pe care o iscodeşte întrebarea "de ce?", este izvorul motivaţiei de a fi şi de a face al persoanei umane. Motivaţia este combustibilul care întreţine viaţa omului în lume. Fără o motivaţie puternică, omul nu va putea fi şi nu va putea face nimic, chiar dacă ar avea o voinţă puternică. Această tainică putere este, într-un fel, "filozofia de viaţă" a fiecărei fiinţe cugetătoare, a fiecărei fiinţe care nu există doar pentru că este programată să existe, ci există pentru cineva! Când omul nu mai ştie pentru cine există, când nu mai are acces conştient la scopul vieţii sale, construieşte fel de fel de pentru ce-uri care sunt tot atâţia idoli la care se închină, adică ceva-uri ridicate la rangul de scop al vieţii.

Dar cine va mărturisi că se închină la idoli? Doar Sfânta Biserică ne ajută să spunem asta, în rugăciunile de pocăinţă, şi doar unii dintre noi ajung să simtă şi să plângă asta şi pentru noi, ceilalţi...

Aşadar, aş putea să-ţi spun că tinerii despre care vorbeşti preferă să rămână în faţa televizorului duminică dimineaţa pentru că au "slujbă de închinare" către idolii lor: distracţia, divertismentul, plăcerea facilă, lenea, nepăsarea, uitarea, desfrâul... Dar cine ar primi acest cuvânt al meu ca pe un îndemn la trezire şi schimbare?

Atunci, ce voi spune? Doamne, ce voi spune?

Aceşti copii au fost maltrataţi şi îngropaţi de vii de lumea în care s-au născut, poate chiar de părinţii lor, înainte de afla cine sunt şi de ce să fie mai degrabă decât să nu fie! Sunt morţi de vii în iadul non-sensului şi al deznădejdii care se naşte de aici. Dar nu e moartea cea de pe urmă. Această moarte nu are ultimul cuvânt. Aici, în iadul în care se zbat fără să ştie de ce şi până când, e Cineva Care moare odată cu ei şi suferă împreună cu ei pentru a fi acolo când chinul acestui iad îi va trezi! A pus Bunul Dumnezeu o durere în moartea acesta dinainte de moarte, pentru a face din ea o naştere. Aceşti tineri stau acolo pentru că încă mai au rezerve de antidurere, încă se mai încred în euforizantele acestei lumi. Dar în adâncul lor, cineva suspină după Lumină şi Viaţă. Acest cineva profund îi trimite mesaje de angoasă, de nelinişte, de durere celui tolănit în nepăsare şi aşteaptă mereu un semn de trezire. Rugăciunile tale, om drag, îl vor ajuta să audă mai bine şi mai repede această voce lăuntrică şi să afle mai uşor calea spre Bucuria cea adevărată.

Roagă-te şi nu-i judeca!

Cheamă-i şi nu-i alunga!

Crede că Domnul îi iubeşte şi-i aşteaptă şi că venirea lor Acasă depinde şi de noi, de tine şi de mine!

Cu dragoste în Domnul,

M. Siluana