Ceva ce nu este de vânzare

Versiune tiparTrimite unui prieten

O tânără pereche de soți intră în cel mai frumos magazin de jucării din oraș. Bărbatul și femeia priviră îndelung la jucăriile colorate așezate pe rafturi, la cele atârnate de plafon și la cele îngrămădite la întâmplare parcă, pe băncuțe. Erou acolo păpuși de tot felul, jocuri electronice, bucătării în miniatură unde se puteau face prăjituri și pizza.
Nu reușeau să se hotărască. Atunci se apropie de ei o vânzătoare tare amabilă.
- Știți, începu femeia, avem o fetiță mică, dar noi suntem mai toată ziua plecați de acasă, uneori chiar și seara.
- Fetița noastră nu prea este veselă, continuă bărbatul.
- Am dori să-i cumpărăm ceva care să o facă fericită, reluă femeia, și atunci când noi nu suntem acasă... Ceva care să o bucure când este singură.
- Îmi pare rău, zise zâmbind vânzătoarea. Noi aici nu vindem părinți.

Faptul de a hotărî să avem un copil însemnă a contracta față de el cea mai înaltă datorie din câte pot exista pe lume. Toți micuții vin la noi cu un bilet de chemare la viață și ne spun: „M-ați chemat și iată-mă! Ce îmi dați acum?”.
Astfel începe îndatorirea educativă.

Un băiat de 15 ani vede cam așa acest lucru:
Voiam lapte
Și am primit biberonul,
Îmi doream aproape părinții
Și am căpătat o jucărioară,
Voiam să le vorbesc
Și mi-au dat un televizor,
Doream să învăț
Și mi-au cumpărat caiete,
Voiam să gândesc
Și am primit cunoștințe,
Doream o perspectivă globală asupra lucrurilor
Și am dobândit câte o biată idee,
Voiam să fiu liber
Și m-au învățat disciplina,
Îmi doream iubire
Și mi-au făcut morală,
Voiam o profesie
Și am dobândit un loc de muncă,
Doream fericire
Și am primit bani,
Voiam libertate
Și am căpătat o mașină,
Doream să aflu sensul lucrurilor
Și am intrat pe făgașul carierei,
Voiam speranță
Și mi s-a dat doar milă,
Voiam să trăiesc...

BRUNO FERRERO