Povestea pietrei

Versiune tiparTrimite unui prieten
Simeona

La-nceput eram munte...

Apoi, stâncă...
Din ea, am venit eu și surorile mele...

Mâine, nisip sau, pulbere fină...

Poate, chiar, voi călători printre stele...

Sau, poate voi fi floare, sau pom...
Ori, voi fi din nou munte, sau stâncă...

Sau... poate... prin Sfânta Suflare voi deveni om...

Am vise de ieri, de azi și de mâine...
Revăd cum o mâna Divină
Te-a plămădit, dându-ţi trupul și faţa
Și văd, și acum, parcă-aievea
Cu câtă dragoste ţi-a suflat în nări viaţa...
Și ţi-a dat să te bucuri:
De munte, de stâncă, de piatră, de floare, de pom,
Chiar dacă știi sau, nu știi nimic, despre ele ,
Să te bucuri că ești, pur și simplu, un om.

Dar, tu te frămânţi cu-ntrebări și răspunsuri
Și te smintești cu dorinţi... de-a ajunge la cer.
Și, nu ţi-ai pus , niciodată-ntrebarea
Ca munţii... și stânca... și piatra... și pomul... și floarea
Și tu, omule,
Toţi, suntem aici... și acum... și oricând... DOAR prin EL