Sărut-mâna, maică Siluana, şi vă mulţumesc pentru răspunsul pe care mi l-aţi dat. M-a liniştit mult.
Când credeam că toate s-au aşezat şi s-au liniştit şi totul va merge bine de acum încolo, m-am întâlnit cu o mai veche cunoştinţă şi m-am tulburat mult. E o fată, cu care nu mai vorbeam de 7 ani, m-am îndepărtat de ea pentru ca mă jignea mereu şi mă ironiza de câte ori avea ocazia. Dar nu aşa a fost la început, cel puţin nu vedeam lucrurile astea, sau treceam uşor peste ele, le luam în glumă, nu în serios. Am zis "ăsta e felul ei de a fi". Dar mă sufoca. Avea uneori şi o purtare nefirească faţă de mine şi am fugit de ea. Dar în ultima săptămână mă suna mereu şi mă chema să ne întâlnim. Am amânat acest lucru, dar într-o zi, fără tragere de inimă, am acceptat. Şi ne-am întâlnit. Nu a trecut mult şi a spus că eu nu am mare lucru de făcut, că e uşor la liceu, cu cei mari, ce tot fac eu toată ziua! Ce tot am eu de citit? Şi minimaliza munca mea, îşi bătea joc de mine. Dar munca ei "e mult mai grea, cu cei mici, de grădiniţă; ea trebuie să-şi bată capul şi e complicat, nu ce fac eu, că e floare la ureche!". Am încercat să-i spun că fiecare muncă are dificultăţile şi bucuriile ei, şi fiecare om se pregăteşte pentru ceea ce face. Nu avea pentru ea nici o importanţă, munca mea era un nimic pentru ea. Am binecuvântat evenimentul. Şi simţeam că îmi vine să ameţesc.

Şi mi-am amintit de un lucru pe care l-am trăit în primul an de învăţământ şi pe care l-am găsit şi într-o carte de psihologie, când învăţam pentru definitivat. Nu ştiu ce mi-a venit, mi-am făcut curaj şi am întrebat-o direct, dacă se simte frustrată pentru că ea e educatoare şi eu profesoară. După câteva clipe, au urmat jigniri şi cuvinte grele din partea ei. Am binecuvântat evenimentul, am acceptat ceea ce mi se întâmplă, am plătit ceaiul, m-am ridicat de la masă spunându-i "mulţumesc", şi am plecat lăsând-o acolo. Eu mai mult nu am putut s-o ascult. Nu sunt la măsura sfinţilor să întorc şi celălalt obraz şi să am atâta răbdare. Mai mult nu am suportat. Am plecat. Am "fugit" iar de ea. Nu am jignit-o niciodată, am ajutat-o când am putut, şi eu şi mama mea. M-am rugat pentru ea, dar nu-mi doresc să mă mai întâlnesc cu ea. Dumnezeu să o ajute şi să o lumineze. Acasă m-am întrebat de ce mi s-a întâmplat asta!... Nu am ajuns la bucurie!

Am învăţat că nu va fi totul bine şi frumos şi nu voi întâlni numai oameni care mă iubesc, dar de mine depinde modul în care voi răspunde la toate acestea. Poate Dumnezeu a îngăduit să trăiesc o asemenea întâmplare ca să văd că mai am multă mândrie în mine, că dacă nu aveam, nu mă supăram pentru jignirile aduse.

Acum sunt bine, liniştită. Şi mă bucur.

Şi eu vă iubesc, măicuţă.

Cu mult drag,

Nico