Eu nu-s poet al vremurilor triste,
nici floare ce se mai desprinde poate,
din roua boltei înnoptate din priviri,
ce își ascund aievea două visuri.

Eu nu-s poet ce-alungă lacrimi de pe fețe,
prin două gânduri strânse-n câteva povețe.
cuvântul sec prin margini desfrunzite fuge,
și-ascultă tot ce mintea n-a putut aduce.

Eu nu-s poet ce poate să dăruiască lumii,
noblețe, gânduri și frumuseți,
ci vreau să fiu acel nimic ce fură nevrednicia vremii,
ce-ntunecă abisuri și-aprinde tot mai multe vieți.

Eu nu-s poet ce numele-l dorește scris,
prin cărțile ce toată viața mi-au fost vis,
ci-s doar grăunte de țărână adâncită,
în toată frumusețea ne-ntâlnită.

Eu nu-s poet ce strânge-n palmele domoale,
șiragul sentimentelor ce te-au ținut aproape.
Restriștea ce te ține aievea-n mintea mea,
mi-aduce tot mai des un gând din lumea ta.

Eu nu-s poet.
Sunt lacrimă,
și-amar,
ce-nchide în viața-mi toată,
numai iubirea ta.

Eu nu-s nimic. Nici măcar un om nu îs;
căci patimile grele toată viața m-au răpus.
și am strigat cu lacrimi către Cel de Sus,
să ma ajute și să-mi ierte, greșalele ce m-au distrus.