Dragă Măicuță,
Vă trimit impresiile scrise la citirea textelor atașate sesiunii a șaptea. Texte destul de puternice, mi-au trebuit câteva zile să parcurg această sesiune. De fiecare dată când citesc, anxietatea mea este extrem de puternică. Nu știu ce mă aruncă în această anxietate, cred că este un conflict. Un conflict între liniștea și bunăstarea pe care o doresc pe acest pământ și suferința care înțeleg că este cea mântuitoare și necesară.
În momentul în care citeam despre inevitabilitatea suferinței în viața umană simțeam un sentiment de temere – temere că suferințele date mie de Dumnezeu nu le voi putea duce…
Citind despre binecuvântarea pe care ar trebui, ca și creștini, să I-o aducem Domnului în momentul în care suferim, în loc să ne lamentăm, mă gândesc că eu de multe ori nu am această reacție, la suferință reacționez de multe ori plângându-mă și dorind ca foarte repede aceasta să treacă…
Cum pot știi eu dacă mă pocăiesc cu adevărat? E adevărat că mă simt împovărată atunci când merg la spovedanie și apoi eliberată, dar nu e oare acesta scopul ei? Nu știu cum să îmi dau seama dacă mă pocăiesc cu adevărat.
Citind despre suferință mă gândesc dacă nu cumva modul în care simt că nu mă mai înțeleg cu soțul este o suferință pe care trebuie să o duc, să nu iau nicio decizie în legătură cu ea și să aștept ca Dumnezeu să o ridice atunci când ea va fi lucrat destul…
Mă bucur că părintele a dat o indicație despre care ar fi reacția potrivită la aceste cuvinte, care într-adevăr cutremură interior. Pentru că la citirea lor și eu m-am răscolit.
Am început să citesc partea a doua („Experimentarea Suferinței în Duhul Biserici”) și starea mea de anxietate s-a amplificat brusc. E un fel de indignare în mine. Ca să pot să mă mântuiesc trebuie să duc în această viață numai suferințe? Ce conflict… Toți cei din jurul meu, părinții, frații, prietenii, toți încearcă să facă tot ceea ce pot pentru a le fi bine în viața asta. Nu înțeleg prea bine ce ar trebui să facem, să căutăm suferința sau doar să o întâmpinăm creștinește pe cea care ne este dată? E păcat să trăiești o viață liniștită? E păcat să te bucuri de diverse lucruri în viață? Dacă nu suferi se numește că nu ai trăit cum trebuie? În acest moment în sufletul meu e un conflict destul de mare.
Mi-e și teamă de suferințele pe care trebuie să le îndur… știu că nu e creștinește să mă tem, dar e o chestiune automată… nu știu.
Mi se pare până acum cea mai intensă sesiune și mă simt cam descurajată. Parcă această atitudine despre care se vorbește în aceste predici este una a unui om desăvârșit, iar eu sunt așa de departe de desăvârșire…
C.
Draga mea Copilă,
Tu ai avut dureri la nașterea copilașului tău?
Știi că el a avut dureri și mai mari? Mult mai mari decât ale tale?
Oare, ce s-ar fi ales de viața copilului fără aceste dureri?
Știi că Dumnezeu nu ne-a chemat la existență ca să murim?
Știi că pentru a intra în Viața pe care o căutăm și o dorim avem nevoie să murim acestei vieți muritoare?
Dacă știi toate acestea și alegi să urmezi Calea pe care te cheamă Dumnezeu, vei înfrunta frica și vei fi vie! Rugăciunea, ascultarea de Dumnezeu și de duhovnic te va lumina pe Cale și vei descoperi că suferința nu este ce-ți spune acum frica. Vrăjmașul ne alungă de la Bucurie cu frica de cruce!
Frica este o putere a firii noastre prin care dobândim putere să ne păzim de un pericol viitor așa cum mânia este puterea cu care ne păzim de un pericol prezent. Or, care e cel mai mare pericol viitor pentru noi? Nu e acela de nu ne mântui, de a ne chinui în iadul lipsei de iubire în vecii cei nesfârșiți? Ce pericol mai mare îți poți închipui, copil drag, decât acela de a fi nefericită, speriată, supărată, umilită și nefericită nu doar acum, ci în veci? Și dacă devenim conștienți de acest pericol și acceptăm frica cea bună, vom putea, cu puterea ei, să alegem să facem voia și poruncile lui Dumnezeu pentru a ieși de sub blestem și a intra în binecuvântare.
Lepădarea de voia noastră și de noi înșine, ne va aduce multă suferință. De exemplu, soțul tău nu te înțelege sau te rănește cu ceva. Asta te doare și reacționezi ca atare. Acestă durere, această suferință nu-ți e dată de Dumnezeu, dar e îngăduită de El din respect pentru libertatea ta de a fi ales acest soț și a lui de a se purta așa cum se poartă cu tine. Această durere însă poate fi transformată în cruce dacă răstignești în tine orice pornire care nu este iubire și alegi să dai Slavă lui Dumnezeu și să-l binecuvântezi pe soțul tău, dând mai multă crezare și ascultare poruncilor lui Dumnezeu decât simțirilor și gândurilor tale. În acest moment realitatea pe care o trăiești este alta. Suferința pe care ai oferit-o lui Dumnezeu se va transforma în bucuria de a fi cu El și ca El, de a binecuvânta în loc de a blestema așa cum ți-ar „veni”! Poate că perceperea acestei transformări va dura o vreme pentru că simțirile noastre sunt bolnave, dar dacă vom crede în făgăduințele Domnului vom birui. Altfel vom rămâne robi patimilor noastre și ale aproapelui nostru și nu vom cunoaște mila lui Dumnezeu cu noi.
Nu, copil drag, să nu căutăm suferința și nici să nu disprețuim darul unei vieți liniștite, ci să alegem, ori de câte ori slăbiciunea firii ne îndeamnă să fugim de suferință prin păcat, să spunem NU oricărui confort trupesc sau sufletesc de dragul lui Dumnezeu și cu harul Lui. Să alegem să primim tot ce ne oferă viața noastră ca pe un loc de întâlnire cu Dumnezeu și de „exersare” a „Vieții veacului ce va să vie”!
Nu te întrista, copila mea, dacă acest răspuns nu-ți va fi suficient pentru potolirea angoasei. Adevăratul răspuns îl vei primi în rugăciunea ta, în vorbirea ta directă cu El.
Cu drag și încredere,
Maica Siluana