Sărut mâna cu drag.
Zilele acestea am avut ocazia să observ cum mi se învălmășesc gândurile în cap, indiferent dacă sunt la rugăciune sau fac altceva; știam că am mintea foarte împrăștiată și într-o vreme mă forțam cumva să opresc gândurile care tot vin, dar e cum ai opri vântul. Apoi am aflat că nici nu trebuie să le oprim (că oricum nu putem), ci să le arătăm Domnului și mi-am dat cumva seama că de fapt nu asta e principala problemă, că vin gândurile de toate felurile, ci aceea că mă complac în a le urma, a le dezvolta, a mă bălăci în ele. Că de fapt, când vrei să te rogi, orice gând - nu doar cele rele - nu e de primit, pentru că e clar, mintea uită de Domnul, nu se mai centrează pe El, iar rugăciunea devine o formulă. Și am încercat să le observ, cu gând să binecuvântez orice persoană îmi vine în minte, cu gândurile aferente. Mamă, ce-i în mintea mea! Și totuși, a avea mintea împrăștiată, a simți asta e totuși ceva foarte general. În momentul în care am vrut să „punctez” fiecare gând, să-i zic cumva că l-am văzut prin binecuvântare, „discuțiile” care ar fi urmat nu mai continuau, parcă subiectul își pierde interesul. Dar în același timp, am avut ocazia să observ că, de la această generalizare - a avea mintea împrăștiată - la particularizare - fiecare gând (și încă mi-au scăpat multe) e o distanță mare, o distanță care dă un confort al complacerii. Mă pierd în cuvinte. Cred că ideea ar fi că e mai ușor cumva să iau câte un gânduleț și să-l dau Domnului decât să dau o întreagă minte plină cu de toate deodată. Aceeași luare câte una, dar nu numai a zilelor, ci și a clipelor.
Pe de altă parte, am văzut cum fiecare „urmare” a unui gând este păcat; păcatul, însemnând întoarcere de la Dumnezeu. Urmând gândul, e ca și cum aș sluji la doi domni odată, pentru că exact în momentul în care mă duc după el, nu-L mai aud pe Dumnezeu. Adică nici măcar nu-L pot auzi. Nu mai vorbesc cu El. Și în același timp, rămân într-un trecut sau viitor care nu există, iar clipa prezentă, acea muchie subțire care trebuie să fie întâlnirea cu Domnul de acum se pierde, se ratează. Ratez ținta și ăsta e păcatul.
Iertați-mă că „teoretizez” așa, dar zilele acestea am văzut parcă o consistență fizică a gândurilor, ca ceva palpabil și descriptibil, nu o nebuloasă.
Ați văzut, afară miroase a primăvară. Ploaia aceasta e de primăvară, se simte. Ce bucurie!
Dumnezeu să vă binecuvânteze, Măicuța mea!
Cr., cu toată dragostea