Maică, vă rog postați această frumoasă rugăciune ca să se folosească cât mai mulți oameni de ea. Dumnezeu să aibă milă de sufletele noastre!
Rugăciune de pocăință către Domnul Hristos – a Sfântului Ioan Gură de Aur – pe care o rostea în fiecare zi. †

Doamne Dumnezeul meu, Cel mare și înfricoșat și slăvit, Făcător a toată zidirea văzută și gândită, Cel ce păzești așezământul Tău și mila Ta celor care Te iubesc pe Tine și păzesc poruncile Tale, și acum și totdeauna Îți mulțumesc Ție pentru toate facerile Tale de bine cele făcute mie, cele arătate și cele nearătate. Ca și până acum Te laud și Te slăvesc și Te măresc pentru milele Tale cele bogate și îndurările Tale pe care în chip minunat le-ai arătat spre mine, sprijinindu-mă încă din pântecele maicii mele și întru toate grijindu-Te de mine și păzind și cârmuind cu cuvioșie cele ale mele, numai din bunătatea și iubirea Ta de oameni. Căci n-ai trecut cu vederea smerenia mea pentru nevrednicia și împătimirea mea, ci din iubirea Ta de oameni și milostivirea Ta nu ai încetat a-mi face bine și a mă păzi. Așadar, până la bătrânețe și căruntețe, Dumnezeul meu, să nu mă părăsești.
Iisuse, Iisuse, nume cel bun, dulceața, dorirea și nădejdea mea, Cel ce Te-ai făcut om pentru noi și toate cu înțelepciune le-ai iconomisit și le-ai tocmit pentru mântuirea noastră, mă mărturisesc Ție, Doamne, Dumnezeul meu, cu toată inima mea, îmi plec genunchii trupului și ai sufletului, arătându-Ți Ție, Dumnezeului meu, toate păcatele mele. Pleacă-Ți și Tu urechea spre rugăciunea mea și iartă păgânătatea inimii mele. Am păcătuit, am nelegiuit, am greșit, Te-am întărâtat, Te-am amărât pe Tine, Bunul meu stăpân și hrănitor și purtător de grijă. Nu este nici un fel de răutate grăită sau negrăită pe care nu am făcut-o cu lucrul și cu cuvântul, cu cunoștință și cu necunoștință, cu amintirile și cu gândurile, cu covârșire și peste măsură păcătuind. Și de multe ori făgăduind a mă pocăi, tot de atâtea ori întru aceleași păcate am căzut. Mai cu lesnire se vor număra picăturile de ploaie, decât mulțimea păcatelor mele, pentru că au covârșit capul meu și ca o sarcină s-au îngreuiat. Căci din tinerețile mele și până acum poftelor celor necuvioase deschizându-le ușa, porniri neînfrânate și fără de rânduială am uneltit, întinându-mi haina Sfântului Botez, cea țesută de sus, biserica trupului meu mânjind-o, ticălosul meu suflet cu patimile necinstirii cu totul spurcându-l și toată fărădelegea și nedreptatea lucrând. Pe care, dacă aș vrea cu de-amănuntul să le povestesc, nu mă va lăsa vremea povestindu-le. Dar fiindcă toate le știi Tu – căci nu este zidire nearătată înaintea Ta, toate fiind goale și descoperite înaintea ochilor Tăi – de ce s-ar cuveni a spune știutorului cele ce nu-Ți sunt necunoscute? Însă și inima mi se zdrobește, și sufletul, și cu totul întru adâncul nedumeririi mă afund, aducându-mi aminte că pe când păcătuiam nu am arătat nici cea mai mică faptă de pocăință. Și vremea tăierii este aproape, sorocul morții este de față, dar vremea pocăinței nicăieri. Pentru aceasta s-a tulburat sufletul meu și este plin de durere și de întristare. Căci nepregătit fiind, când socotesc și cercetez cele despre mine, nimic din destul spre dare de răspuns nu aflu, nici vreun chip și mijloc prin care mă voi izbăvi de focul cel veșnic. Dar dacă „dreptul abia se mântuiește”, eu, păcătosul, unde mă voi arăta? Și dacă abia după multe scârbe, Împărăția lui Dumnezeu este moștenită de cei vrednici, iar calea vieții este strâmtă și necăjită, atunci eu, întru desfătare și întru neînfrânare totdeauna petrecând, cum mă voi învrednici de mântuire? Și dacă „toată dreptatea omului este ca o zdreanță lepădată”, dar atâta noroi și nedreptate cum se va socoti? Și dacă „pentru un cuvânt deșert trebuie să dea cineva seamă”, eu pentru atâtea păcate, ce răspuns potrivit voi avea? Vai, suflete, căci iată așa au sporit faptele noastre! Scurtă este viața și pentru puțină vreme, iute trecând, și către moarte trimițând. Dar veșnică este munca păcătoșilor ca și împărăția drepților. Și viața nici uneia din ele nu se curmă prin moarte. Deci ce voi face? Ce voi lucra? În ce beznă mă voi arunca? Înfricoșată este moartea, mai ales cea a păcătoșilor, fiindcă și rea este. Căci „moartea păcătoșilor cumplită este”, dar „cu mult mai înfricoșat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului celui viu”, din care nimeni nu va putea să ne scoată. Deci, când va veni să Se slăvească întru sfinții Săi și să răsplătească fiecăruia după lucrurile lui, când scaunele se vor pune și nemitarnicul Judecător înfricoșat va ședea, când răul cel de foc va trece pe dinainte, și strălucirea și bucuria drepților gătite se vor arăta și toate milioanele îngerilor și toți oamenii cei din veac, împreună cu toată zidirea, cea văzută și cea gândită, cu cutremur vor sta de față, ce voi face eu atunci? De rușine plin fiind, de conștiință mustrat, de toată îndrăzneala și darea de răspuns lipsit, suspin din toate părțile. Ah, rele! Ce voi plânge mai întâi, ce voi suspina apoi, pentru ce mă voi tângui? Pentru lipsirea de bunătăți sau pentru chinul durerilor? Pentru nemărginirea muncii sau pentru despărțirea de Dumnezeu? Plângi, ticăloase suflete, aducându-ți aminte de cele ce te vor întâmpina după ieșirea din trup, căci vor fi foarte grele și dureroase. Și strigă: Dumnezeul Puterilor, Dumnezeule cel veșnic, Dumnezeul milei și al îndurărilor, să nu mă părăsești! Să nu mă treci cu vederea! Să nu depărtezi de la mine mila Ta! „Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele!” Că știu milostivirea Stăpânului meu, știu nepomenirea de rău a Iubitorului de oameni și că voitor al milei este, „Care nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu”. Și „Care voiește ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vie”, mai ales cei ce se întorc de la păcat. Căci „nu a venit să cheme pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință”. Căci „nu au trebuință cei sănătoși de doctor, ci cei ce rău pătimesc”. Deci, așa aflându-mă și așa socotind, nu mă abat din nădejdea cea bună, nici nu mă deznădăjduiesc de mântuirea mea. Acum am început a grăi către Domnul meu: „Eu sunt pământ și cenușă”, „vierme și nu om, ocară a oamenilor și defăimare a norodului”. „Dă-mi mie cuvânt întru deschiderea gurii mele”, Cel ce dai rugăciunea celui ce se roagă, căci de la Tine este „toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Tine, Părintele luminilor”, ca să mă rog după cuviință și să cer cele de folos, și să nu mă întorc smerit și rușinat, ci dobândind cele ce am nădăjduit. Și așa mă voi duce, bucurându-mă întru deplina adeverire a inimii. Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta, ca spre Tine a nădăjduit sufletul meu. Miluiește-mă, Doamne, că neputincios sunt! Doctorul sufletelor și al trupurilor, ca și cum aș sta înaintea înfricoșatului Tău Scaun, ca și cum m-aș atinge de preacuratele Tale picioare, așa mă rog, și cer, și mă supun, cu zdrobită și smerită inimă: Curățește-mă pe mine, păcătosul. Iartă-mi mie, netrebnicul și smeritul. Căuta din sfânt lăcașul Tău spre ticăloșia mea! Privește dintru înălțimile Tale cele sfinte spre rugăciunea smeritului robului Tău și nu trece cu vederea rugăciunea mea. „Slăbește-mă, ca să mă odihnesc mai înainte de a mă duce” acolo de unde nu mă voi mai întoarce. Ca un om am păcătuit, ca un Dumnezeu iartă-mă. Căci Tu cunoști, Stăpâne, alunecarea lesnicioasa a firi omenești și cum că „plecat este cugetul omului cu osârdie spre cele rele, încă din tinerețe”. Adu-Ți aminte că din pământ suntem. Adu-Ți aminte că Tu singur ești curat și fără de prihană și neîntinat, iar noi toți întru certări și canonisiri suntem. Adu-Ți aminte de îndurările Tale cele din veac și de mila Ta, și să nu mă osândești cu fărădelegile mele, nici să-mi răsplătești după păcatele mele. Știu mulțimea fărădelegilor mele, că mare este și fără număr. Dar știu și noianul iubirii Tale de oameni, că nemărginit este și nebiruit. Că Tu ești cel ce ridici păcatul lumii, Care te-ai pogorât din cer pe pământ, ca să cauți oaia cea rătăcită și pierdută, Păstorul cel bun, Cel ce Îți pui sufletul pentru oi, și ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintru care cel dintâi sunt eu. Miluiește, Milostive, făptura mâinilor Tale ! Să nu te scârbești de mine, nevrednicul, ci îndură-Te spre făptura Ta. Cel ce pentru mine cruce ai răbdat și semnele rănilor ai primit și m-ai vindecat, șterge rănile mele cu leacul milostivirii și cu buretele iubirii de oameni. Căci toate le poți și nimic nu Îți este Ție cu neputință. Dă umilință inimii mele celei împietrite, ușurează-mi greutatea conștiinței, primește lacrimile mele și suspinarea ca pe ale desfrânatei și ca pe ale lui Petru, cel dintâi dintre Apostoli. Primește-mi această mărturisire și pocăința, Cel ce ai primit gândul bun al tâlharului pe cruce. Primește rodul buzelor mele ca pe o jertfă vie, bine primită întru miros de bună mireasmă. Mă rog, îmblânzește-Te! Mă rușinez, înduplecă-Te! A păcătuit și Manase împăratul, dar nu s-a pierdut, pentru că s-a căit. A păcătuit și David mai înainte de acela, dar plângându-și păcatul, s-a miluit. Multe pilde de acest fel am, care potolesc și mângâie mâhniciunea mea, care gonesc de la mine deznădăjduirea, și hrănesc nădejdea mântuirii mele. Mângâie și Tu inima mea, Părintele îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea. Odihnește-o și fă-i bine cu izvorul milei Tale și al bunătăților. Multe ai făcut din veac, mari și minunate, slăvite și înfricoșate, cărora nu este număr. Iar dacă pe mine, curvarul, mă vei mântui, mai multă și mai mare minune vei face. Că atât de mare este puterea milostivirii și a iubirii Tale de oameni, încât și din noroi mărgăritar face și din fiu al gheenei fiu al împărăției săvârșește. Și încă voi striga către Tine, Domnul meu, și către Dumnezeul meu mă voi ruga: Ocârmuiește rămășița vieții mele după voia Ta. Întărește-mă întru frica Ta. Întemeiază-mă întru dragostea Ta și cu mulțimea bunătății Tale sfârșit bun și vrednic iubirii Tale de oameni dăruiește-mi. Caută cu milă și cu iubire de oameni spre oasele mele și spre încheieturile mele și spre toată alcătuirea făpturii mele și la loc de repaos și de odihnă călăuzind ticălosul meu suflet, așează-l. Căci multe lăcașuri sunt la Tine, fiecăruia după vrednicie împărțindu-i. Și încă mă rog și cer: Dă, Doamne, și dar de pricepere nevredniciei mele ca să înțeleg cele bine plăcute Ție și de mie folos. Și nu numai să le înțeleg, ci să le și împlinesc, ca să nu fiu biruit și să nu fiu împreună cu cei deșerți, să nu făptuiesc cele necuvioase. Prin nemărirea deșartă să mă smeresc împreună cu cei smeriți, cu cei ce pătimesc împreună să pătimesc, celor ce greșesc să le iert. Pentru că știu că de nu voi ierta, nu mi se va ierta. Pentru aceasta mă rog: Iartă toate tuturor celor ce îmi greșesc mie, căci nu ei sunt de vină, ci eu, ticălosul, cel ce nu fac voia Ta și nu păzesc poruncile Tale. Celor ce mă iubesc pe mie, răsplătește-le cu bogatele Tale daruri. Pe părinții cei duhovnicești și frații pe care mi i-ai dat, miluiește-i, Milostive, ca și pe mine, cu judecățile pe care le știi, îndurându-Te cu iubire de oameni. Aceste cuvinte ale rugăciunii mele să mijlocească pentru mine și cât trăiesc și după ce voi muri eu. „Să se îndrepteze mărturisirea aceasta și lacrimile ca o tămâie înaintea Ta”. Aștept în fiecare zi moartea cea de netrecut. Trupul meu cel ticălos îngropării dându-se, se va strica, și Tu îl vei învia, Dătătorule de viață nepieritor, în vremea Învierii. Iar duhul meu în mâinile Tale îl pun.
Odihnește, Sfinte Stăpâne, întru lumina viilor și în lăcașul celor ce se veselesc și pe părinții, strămoșii, și pe frații mei, robii Tai binecredincioși, și pe cei ce mi-au poruncit mie, nevrednicului, să mă rog pentru dânșii, și tuturor celor ce întru bună credință s-au săvârșit, iartă-le. Căci, deși am păcătuit, dar nu ne-am depărtat de la Tine, nici „am întins mâinile noastre către dumnezeu străin”, ci pe Tine Te-am cunoscut, și pe Tine Te-am iubit, și întru Tine am crezut, și Ție ne închinăm, Unuia Dumnezeu în Treime, către Tine ne rugăm, și întru Tine nădejdile mântuirii le punem. Miluiește-ne pe noi după mare mila Ta, și ne mântuiește întru Împărăția Ta cea cerească.
Cu adevărat, Doamne al meu, Doamne, lasă să se facă acestea întru noi, cei ce nădăjduim spre Tine, pentru cea multă și necovârșită bunătate a Ta și pentru milostivirea și iubirea Ta de oameni cea negrăită, pentru rugăciunile preaslăvitei, prea lăudatei, preabinecuvântatei și cu dar dăruitei, Preasfântei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare și pururea Fecioara Maria, ale Puterilor celor cerești și înțelegătoare și ale tuturor sfinților care din vechime Ți-au plăcut Ție.
Amin. Amin. Amin.

Mirela