În mine sunt doi oameni. Omul vechi și omul nou. Omul care vrea și omul care se împotrivește, cel care spune „da, Doamne, recunosc” și cel care spune „ea e de vină, Tu mi-ai dat-o”. Rare sunt momentele când aceștia sunt în acord. Nici nu știu dacă au fost vreodată în acord perfect, dar mi-a luat mult până să-i fac să se respecte. „Acum e rândul meu, o să vină și rândul tău”. Cam așa îmi duc eu cu zăhărelul sabotoarea din mine.

Ca să fiu și mai concretă decât atât, sabotoarea nu îmi vrea neapărat răul, de fapt vrea propriul confort și propria plăcere și face orice ca s-o obțină. Chiar dacă asta înseamnă că-mi face un rău foarte mare. Urmărește foarte mult recompensa, rezultatul... Tolerează răul când ar putea să i se împotrivească. Omul nou din mine știe că răul acela e doar o ispită. O depresie de pildă, vine tiptil, îmi dă târcoale cu două trei săgeți „nu ești bună de nimic”, „nu faci nimic bine”, merge până la „nimic nu are nici un sens”, „vai de capul tău”. Omul nou și bun din mine știe că asta e ispita clasică a deznădăjduitului iar gândurile care vin ar putea foarte bine să se întoarcă de unde au venit dacă, printr-o simplă mișcare a inimii mele, o rugăciune, o metanie, un strigăt la Hristos, m-aș împotrivi lor. În momentele acelea însă, piuitul omului nou abia se mai aude... Dacă printre gândurile de moarte care se înfig în inima mea eu „piui” la Hristos, sunt salvată. Uneori durează mult până să fac această mișcare a inimii, alteori ea e aproape involuntară. Consider că atunci când îmi ia mult timp e pentru că o parte din mine mă sabotează. „Fii serioasă, ce sens are, n-are nici un sens, uită-te la tine, nu ești în stare nici să suferi autentic, marș, mai bine ai crăpa.”

Aș putea să găsesc rădăcinile acestui comportament bine înfipte în copilărie. Când eram pedepsită (pe drept sau pe nedrept, bătută până la sânge sau doar trasă de ureche) durea. Durerea aceea (uneori născută și dintr-o nedreptate, nu doar din contact fizic) provoca o împotrivire în mine, o ură și o nevoie de a mă îndreptăți pe care nu știam spre cine să o canalizez. Cu timpul mi-am dat seama că dacă o îndrept spre mine, ceea ce-mi fac ceilalți mă va durea mai puțin. N-aveau cum să-mi facă un rău mai mare decât aș fi putut eu să-mi fac... Poți să mă bați și să mă urăști cât vrei, poți să mă faci cum vrei, nu ai cum să știi mai bine decât mine cum să-mi faci rău. Și mi se părea că răul lor doare mai puțin dacă îmi fac eu rău întâi. E foarte perversă logica asta, acum știu. Când aleg să sufăr, să tolerez răul doar pentru că vreau să mă pedepsesc, se cheamă că mă sabotez. Când aleg să mă urăsc doar pentru că ura îmi provoacă durere sufletească și eu aleg să mă doară sufletul (ca să-mi dovedesc ce îndreptățită sunt să mă urăsc!) se cheamă că mă sabotez. E ca un cerc vicios.

Mecanismele de autosabotaj încă funcționează, deși m-a găsit Hristos și pe mine. Până nu-mi voi fi vindecat rănile mele din trecut, până nu mă voi fi recuperat, vor continua să funcționeze. Nu știu ce forme iau ele la alți oameni, la mine ele vin cu negare și cu dorința de a-mi face rău, nu le mai cred ca înainte, de fapt, de îndată ce le identific, nu prea le mai cred. Dar mintea mea încă se ghidează după niște pârghii... învechite. Așa că uneori aleg să rămân jos și să-mi plâng de milă decât să sar iute în picioare și să dau slavă lui Dumnezeu pentru toate și să fug de răul din mine cât mă țin picioarele. Și asta se cheamă autosabotaj. Continui să merg pe aceeași stradă și să cad în aceeași gaură deși știu foarte bine că soluția e să aleg să merg pe altă stradă.

***

Nu cred în nevinovăția actelor de sabotaj. Când mă dau cu fundul de pământ eu sunt perfect conștientă de gravitatea faptei mele, îmi dau voie să mă dau cu fundul de pământ și dacă sunt onestă, îmi asum și consecințele faptei mele. În clipa în care las frâiele în mâinile sabotatoarei, eu aleg să nu mai stăpânesc și să mă las stăpânită. Și nu de Dumnezeu, ci de voia mea (credem noi). Deci, după capul meu, e imposibil ca un act de sabotaj să fie inconștient sau nevinovat. Într-o măsură (mare) noi contribuim la autosabotaj. Nu ne disociem într-atât încât să putem zice că n-avem nici o vină. (Cred că ar fi semn de nebunie curată...)

Ceața de pe creier e o formă de a ne proteja, născută din instinctul nostru de conservare. La concluzia asta am ajuns eu analizându-mi cu atenție momentele de „ceață”. Dacă nu știu și nici nu-mi bat capul, nu mă poate afecta. M-am gândit uneori la asta pornind de la ideea că nu ne naștem cu ceață pe creier, nu ne naștem nici victime, nici călăi, nici proști, nici perverși, ci toate aceste comportamente mai mult sau mai puțin îndreptățite, sunt produse de omul rănit din noi. Sunt sigură că dacă stai să te gândești ai să identifici momentul în care te-ai învăluit protectiv în ceață, sau măcar când ai conștientizat asta pentru prima dată. Ceva, în tine, în noi, n-a știut cum să se împotrivească altfel decât învăluind în ceață tot ceea ce nu putea accepta sau înțelege. Nu știu dacă e corect raționamentul meu, eu însă am reușit să-mi explic multe situații nesăbuite din viață. De fapt asta e un soi de echivalent al ceței, nesăbuința. Adică lipsa de chibzuială, de prudență chiar.

Fata verde