Este aproape incredibil că Dumnezeu mă iartă și mă iubește dar eu nu. Îmi vine să-I spun: „Tu mă ierți și mă iubești, dar nu știu cum poți. Cred că nu știi ce știu eu!”. Dar știu că știe… Știu că știe mai multe și poate mai rele decât știu eu. Că dacă le-aș ști chiar pe toate aș muri. Mai știu și că mă iubește. Greu, foarte greu m-am convins, și acum uit deseori, dar am simțit asta mai ales în ultima vreme. Cu cât sunt mai frământată, mai singură, mai dezorientată, mai speriată, mai dezgolită ca un om ars care e rănit de orice adiere, cu atât simt mai mult că mă iubește și mă ocrotește. Văd însă că trebuie să ajung să fiu fărâme ca să mă las în mâinile Lui. Pentru că nu mai am de ales. Dacă mă zbat mă scapă din brațe. (Părintele mi-a spus deunăzi: Dumnezeu vrea să te ia în brațe și tu nu-L lași). E bine într-un fel să nu te mai zbați. Doar că văd cu durere că asta se întâmplă numai după ce s-a scurs toată părelnica mea vlagă. Oare așa trebuie să fie?
Uneori, după câte o zi două în care simt că mă duc la fund și mă gândesc din nou la bulinele mele, Îi simt mâna întinsă. Și vine câte o pace care simt că nu e a mea, o senzație de anestezie, ca atunci când după o mare durere fizică doctorul îți face un calmant. Existența zilelor/orelor acestea îmi dă curaj să le suport pe celelalte fără ajutor chimic.

Azi am citit întâmplător (sau „întâmplător”, vorba lui Călin) ceva din Virgil Maxim. Ar trebui să-mi pun pe perete:

„Se vede un mal. E departe, dar se vede. Tot ce mă desparte e această apă stătută, ca o mlaștină împuțită prin care trebuie să trec. Nu există cale pe ocolite, nici pod făcut de altul pentru mine. Fiecare trece cum poate! Cum știe! De dincolo, brațe de lumină te cheamă. Îndrăznește! Împotriva îndoielii, a deznădejdii! Dă din mâini, din picioare, înoată, zbate-te, zvârcolește-te, dar ține capul sus, privirea minții sus, la această lumină cuceritoare. Nu renunța la speranță, căci vei birui! Nu te înfricoșa de mâlul care se încleștează să te tragă la fund. Faptul că te-ai aruncat în mlaștină e dovada încrederii că vei birui. Abia acum începi să fii conștient de tine, de valoarea ta spirituală. Ești în lume, dar nu ești din lume. Ești ființă cerească! Ești făcut să birui! Ești zidit dintr-un material sfânt, nestricăcios. Ești zidirea lui Dumnezeu, nu a stricăciunii și a morții. Ești viu, nemuritor! Ești înfiat de Dumnezeu, nemuritor în Hristos! Cine-ți stă împotrivă? Nici îngerii, nici o putere văzută sau nevăzută. Nimeni. Dumnezeu e Cel ce te îndreptățește în cuget, iar Hristos a murit și a înviat pentru tine!
O, iată-te ajuns! În brațele lui Hristos. De aici nu te va mai putea răpi nimeni. Cântă, strigă! Bucuria ta să umple cerul și pământul: Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Iubite-voi Doamne, virtutea mea! Domnul este întărirea mea și scăparea mea și Izbăvitorul meu!”.
A.