Expulzată din pat de propria-mi conştiinţă: prezentă şi vie, hodoronc-tronc, hop, mă trezesc în faţa porţii negre croşetate popular din lemn masiv, tradiţional. Crap poarta, că doar vreau să ies. O zăresc pe Maica, se îndreaptă uşor spre cealaltă poartă, pe alee: "Una vine cu mine!", anunţă glasu-i ferm. Când mă zăreşte, îmi face semn: "Hai!".
Balenuţa îşi scutură înotătoarea şi aruncă un jet de apă în înaltul Cerului: Doamne, împarţi aşa, la prima oră, fericire? Savurez bucuria produsă de efectul rugii la crăpatul de ziuă. N-am vrut să ies până nu mi-am încheiat dansul matinal. Îngân cu bucurie: mulţumesc Doamne! şi merg parcă prea încet, dar în rând cu Maica. Ascult pământul de sub tălpi, şi liniştea. Mă bucur de prezenţa livezii şi de musafirii ei. Pe-acelaşi drum: Maica şi io, purtate de roua de prin iarbă, de gândăceii adormiţi, dar şi de adierea proaspată a dimineţii care se zbenguie hai-hui pe la mine prin nări. Stau să deschid gura, limba mă pişcă, vrea să zica ceva. Io sunt şefa, nu ea: împreună savurăm liniştea, azi prietena mea. Ce dor mi-e, da, ce dor! Îmi continuu drumul. Maşina mănăstirii ne depăşeste. Mama parcă mângâie liniştea:

- "Când începi sesiunea sapte?"... linişte, linişte, Linişte!

...da, Liniştea îmi dezveleşte gândurile ce stau să nască.

Tac! Parcă nu sunt eu. Cine-i cu mine? Domnu-mi deschide buzele: "mă gândeam săptamâna viitoare" şi... ne vedem în continuare de drum.

"E sigur unde te duci? Adică nu pot să spună că nu mai e valabil, nu?",

"Nu, Maică, nu! E sigur! Nu pot să mă întoarcă aşa cum vor ei."

"Mai stai cu cineva în cameră?",

"Stau singură!",

"Ce bine! Acum începe greul: sesiunea a şaptea!"

SESIUNEA ŞAPTE!

Aproape după fiecare sesiune parcursă mi-a fost frică de un ceva mai dureros ce ar putea urma. Uneori am amânat, alteori m-am avântat. Acum... un soi de îndrăzneală în faţa durerii, ce va să mă nască din nou, îmi dă târcoale. Pare decisiv! Simt că este... greul prin definiţie; ca viziune, până la sesiunea şase a fost calvar, răsucire, răscoală, război. A fost Iubire şi tandreţe, lacrimi şi muci, şi plângere de milă, de silă, mângâiere, alint, R Ă S C O L I R E, îmbrăţişare, dar mai cu seamă călătorie-n timp, la propriu, şi la figurat. Fie'ce pas parcurs: de furnică sau urs, s-a transformat în încredere şi iubire pentru Jesu.

"Acum începe greul!", acum începe greul... greule, azi nu mai fug de tine, nu mai fug, nu! Pentru că atunci când știu sau întrezăresc ceva dificil mă iau de mânuţă şi mă strecor, mă vâr parcă tiptil: toată, toată, toată, în palma Domnului. Aoleooo... uuuuuuuufffff... zgribulită zvârl o mână repede spre Părintele Sofian, apuc balenuţa şi o vâr în goană la loc sigur, în oceanul din buzunar.

Suflete, ţi-ai odihnit vreodată sufletul în Viaţa cuiva? Nu? Nici eu! Singurul popas pe care acum obijnuiesc să-l fac sunt braţele primitoare şi binecuvântate ale lui Iisus. Mare ţi-e mila, şi dragostea, Doamne. Fii binecuvântat! Până acum îmi ostoiam setea de Tine prin "halte" căutând mămici şi ocolind cu-nfrigurare abandonul din dedesubt.

Acum ştiu că te am! Aseară Te-am strigat! ...şi ai venit! În timpul "încălzirii" mă gândeam cât a trecut de când nu ne-am mai bucurat împreună în rugăciune. N-a durat mult. Mergând prin şi cu rugăciunea la pas m-am trezit rătăcind şi mi-am ridicat ochii: mă priveai. Am stat aşa o vreme amândoi, apoi M-ai luat în brăţică, m-ai sărutat pe frunte si mi-am întins mâna spre palma Ta. Cum să descriu Bucuria pe care o trăiesc când sunt cu Tine? Să n-o descriu? Să-l las pe fiecare să vadă? Se-apropie cumva de-odihna pe care o trăiesc atunci când poposesc cu tot ce sunt în căuşul palmei matern; în plecarea genunchilor mămucii, în îndrăzneala pe care-o simte fiinţa ce abia se-avantă pe Cale cu câte-un sărut pe căpşor sau câte-o vorbă, da, ai dreptate, uneori mai multe :), de la Duhul Sfânt sau din "Împreună dumiriri pe Cale".

"Ce va da omul în schimb pentru sufletul său?" (Marcu 8, 36).

Înţeleg că Dumnezeu este "al meu" aşa cum este al fiecăruia în aceiaşi măsură. Tată, n-aş vrea, în ruptul capului, să fii numai "al meu". Descopăr înlăuntru-mi copila care se joacă cu Tine, Doamne, și cu balene ce se-odihnesc pe fire de nisip... cât timp am ţinut închisă această minune! Minune, minune... minune te iubiesc! Cu tine de mână, Tată, descopăr frumuseţea "fiului" din gunoiul fiinţării omului îmbătrânit de bucuriile lumii deşarte.

Aseară te-am rugat să mă conduci spre Spovedania de-adevăratelea, cu-adevărat. Ştii Tu ce spun. Şi azi mi-ai arătat uitatul. Da, mare eşti. Nu cred să îmi ajungă viaţa-ntreagă să mă satur de Tine şi chiar aşa, parcă tot timpul e cineva care "dă buzna" şi mă ajută să uit, să uit aproape tot din ce-mi zici, dar NU MĂ mai LAS, TATĂ! NU! TU EŞTI TOT, TOT, şi-aş vrea să pot scrie acest TOT cât de mare pot, TOT CE AM ŞI CE SUNT, MAI ALES ATUNCI CÂND NU SUNT. Omule vechi, mă uit la tine, te privesc, acum am ceva ce tu nu mai poţi lua de la mine, oricât te-ai strădui. Ştiu, mă mai las "furată" şi probabil până la sfârşitul zilelor mele pământeşti, noi doi ne-om tot "răfui", dar o fi bucurie mai mare decât să transformi templul Duhului Sfânt în loc de întâlnire cu Domnul şi să sălăşluieşti Acolo?

Nu îmi ajunge toată iubirea pământească să-ţi spun ce eşti; de ce-ai avea nevoie să-ti spun eu, Elisabeta, ce Tu ştii deja... "Dăi cezarului ce-i al cezarului!" Acum te văd iubire, Tată, iar Iubirea nu cere dijmă, Iubirea fiinţează, ciocăne. Doamne, gândul că Te-am aflat abia acum bate şi întreabă. "Toate au un rost". Tremur şi plâng, plâng şi tremur: mucii-s la mine pe cămaşă ca la ei acasă, lacrimile alunecă uşor, capul se-odihneşte pe braţ; pe-al meu? Tată, îţi mulţumesc! Contează când? "Nu, copila mea! Acum aşează-te şi plângi, da, plângi: "Din bube, mucegaiuri şi noroi, iscat-am frumuseţi şi pietre noi."(Tudor Arghezi - Testament)"

Acum văd plânsul ca pe-o schemă prin care cerşesc afecţiune: "uite ce mică şi pricăjită sunt, iubeşte-mă!", nu, schema nu e asta, e: "plâng, aparent nu ştiu de ce, am o melodie care mă "atinge". Ascult şi plâng, aşa, o vreme. Plâng şi ascult: mă hrănesc din mine, cu mine! Doamne, uite în ce m-am băgat, ce trăiesc. Vino, te rog, şi fă Tu ce vrei cu datul ăsta din nevoia de-a fiinţa. Ajută-mă să transform ascultarea muzicii ăsteia minunate din plâns de milă în Bucurie. Tată, ăsta sunt acum.

Vreau să fiu vie.

Vreau să fiu prezentă!

Tată, VREAU să umplu casa.

Transformă Tu, te rog, durerea asta bolnavă în Adevăr, în Bucuria de Tine, în Bucurie Sfântă sau în ce crezi că e mai bine pentru mine acum. ŞTIU, ŞI CRED DOAMNE, că numai Tu poţi face din mine un fiu al Tău, o fiică! Ajută-mă, te rog, să ies din păienjenişul de scheme în care s-a vârat copilul ce avea nevoie să se apere, să supravieţuiască. Acum lucrurile s-au schimbat: copilul nu mai are nevoie de protecţie în acel sens pentru că e adult, iar adultul nu se descurcă fără Tine. De când se ştie tot încercă şi a iesit: nimic.

SESIUNEA ŞAPTE!

Doamne, mă doare!, "Şi pe Mine, copil iubit, Mă doare!", Doamne, şi pe Tine Te doare??? Cum aşa? Nu eşti Tu ăla care e departe şi-şi bea cafeaua liniştit în lumea Lui? "Mă doare, copile drag, da, mă doare, dar sunt şi fericit: doar te-ai născut! O să mai treacă ceva vreme până când ne vom vindeca: Bucurie! Între timp savurează întâlnirile pe Cale... da, şi Mie mi-a plăcut splendoarea aia "arţăgoasă", mică şi roşie, din grădina bisericuţii olteneşti."

"Fiică, bucură-te de Maica ta!, Maică, bucură-te, de fiica Ta."...

Doamne, Tu eşti chiar în tot?

"Omuleţ drag, omuleţ drag..."

Doamne, inspir (şi nu mă mai satur de Tine), mă umflu, te ţin acolo, o vreme, cât mai mult, văd acum: viaţa, "cât ai zice peşte", poate fi şi moarte. Doamne, da, Tu, eşti libertate; inspirându-Te descopăr moartea alt fel. Nu eşti numai viaţă: Tată, eşti paradox! Iar eu, paradoxul din Tine. Minunat eşti!

"Minunată eşti!"... surâsul mă atinge, fiecare por respiră Bucuria! Aud şi ascult Tăcerea.

TATĂ, MARE EŞTI! Şi asta o percepe partea dreaptă a organismului meu. Tată! Mâna mea dreaptă reacţionează, am "ace"; Doamne, Te respir cu nara dreaptă. Doamne, se întamplă ceva! Partea dreaptă a organismului meu a fost semipareză ambulantă până acum? Doamne!!! Am fost paralizată: p a r a l i z a t ă! Am funcţionat doar cu jumătate de trup. Cum e posibil asta, Tată? Numai Tu poţi să stii. Parcă şi când "înţeapa" ficatul înţeapa alt fel; sânul respiră, piciorul pare că, în sfârşit, se relaxează, degetele, şi ele sunt voioase. O căldură-mi circulă prin minte, faţă, braţ, abdomen şi picior: prin toată dreapta. Cineva-mi spune: aaaahh, ce bine e, în sfârşit acasă! Simt cum sângele, Viaţa, se plimbă prin vene şi artere, cum ajunge până-n vârful degetelor şi se întoarce spre inimă, şi, ciudat, îmi spune: bine te-am găsit! Urcă în cutia craniană; e posibil să simţi sângele care ajunge şi hrăneşte cele mai mici celule? Simt "oxigenul"! Viaţa circulă în mine!

Minunat ce eşti...

...minune că sunt!

Îmi "urmăresc" sângele, mă bucur de prezenţa Lui. Bine-ai venit, iubire! ...se aude de pe undeva. Inima-mi bate! Wow! Inima mea bate, o aud şi simt! E prima oară.

Tată, eu ţi-am arătat şi "predat", o schemă, iar Tu ai înviat tot ce mârşăvia adultului sechestrat, abuzat cel putin emoţional, ucisese în mine.

Minunea mea de fiecare zi. Minunea mea de fiecare zi. ...de fiecare zi!

Tată, ficatul îmi urează: "bine ai venit!". Am fost plecată din mine? Am fost plecată din mine! Toate celulele, globulele roşi şi albe, firicelele de păr, inclusiv cele de pe faţă:), ciocănelul, scăriţa, laringele şi faringele, esofagul, abdomenul, stratul adipos e prea puturos ca să zică ceva, în rest tot ce mişcă înlăuntrul meu se bucură: bine ai revenit, plecata mea! Bine ai venit, iubire. Mâna stângă (S) se ridică şi mângâie cu blândeţe dreapta (D), se bucură împreună cu ea şi stau de vorbă:

S: Bine ai revenit, iubita!

D: Hihihi, ce bine e să umbli, să viezi... dar ce-i cu tine? Arăţi groaznic!

Stânga iese puţin la aer, se observă: wow! Se mai priveşte-odată şi nu-i vine să creadă: asta sunt eu? Tace, priveşte împrejur, odată, şi încă o dată, şi încă odată... tocmai a descoperit că fără El nu poţi să fii, sau poţi, dar alt fel.

Doamne, organismul meu prinde viaţă în ritm de: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu şi moare odată cu: miluieşte-mă pe mine, p ă c ă t o a s a. Renaşte apoi în: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa!

Să vrem! Doar atât. Să vrem! DACĂ VREM!

De ce simt greutatea lumii pe umeri şi-mi e uşor?

Ce mi-ai dat Tu, Doamne merită două milioane de mătănii, din care eu acum o să fac 20. Bineînţeles că pot mai mult.

"Douăzeci e o cifră bună".

Doamne, unde începe şi unde se termină generozitatea Ta? Mă bucur că ştii că nu din lene am ales aşa.

Am ales aşa, am ales aşa...

Răzbate până la Tine libertata mea? Îmi intuieşti zborul?

Doamne, zbor cocoţată pe aripile-Ţi largi de Ziditor al lumii, din mine, şi din fiecare, şi din tot. Hei, TU! Da, TU!, Te uiţi la mine şi nu-mi pricepi zborul? AM ALES SĂ VREAU! AM ALES SĂ FIU! NU ŞTIAM NICI UN PAS. Nici măcar unul singur, poate doar Tatăl nostru.

RUGĂCIUNEA, în acordul psalmilor subton, poticniţi, sparţi, trântiţi la propriu de pământ, scăldaţi în "mii de draci", lacrimi, nervi, zâmbet scrâşnit, a devenit armonie, dans: m-am pierdut în tangoul înălţat Domnului cu RUGĂCIUNEA-mi pereche.

"Dacă eu pot, poţi şi Tu!". Cine grăieşte de obicei adevăr? Aaa... gura păcătosului...

N-am înţeles atunci sensul, dar libertatea şi respectul ce emană faţă de cea mai frumoasă parte a creaţiei divine: omul, m-a făcut să răspund invitaţiei la dans chiar dacă nu ştiam paşii. Timid, stângaci m-am aplecat să îmi ridic crucea; în timpul ăsta Domnul mă purta pe braţe învăţându-mă tangoul. Scena din "Parfum de femeie" sau orice alt concurs de dans din lume, sau chiar orice altceva de pe lumea asta, da, inclusiv "sexul"!, sunt "mici copii" pe lângă DANSUL CU DOMNUL. Nu mă crezi? Încearcă! Calea eşti Tu însăţi, prin Taina Mărturisirii şi Cuminecării.

Drum bun pe Cale, omuleţ drag, drum bun şi bine Te-am găsit.

"Ai grijă de omuleţul nou!"

Prin tine am prins Viaţa, mamă, am ajuns pe Cale:

...sesiunea şapte.

Mă plec, nu mai spun: M U L Ţ U M E S C!!!, e prea puţin. Şi aşa plecată sărut pământul, de sub urmele paşilor pe unde ai trecut, ca să descopăr mergând că urmele sunt ale Domnului, Cel care ne ţine pe toţi în braţe, ne ia pe toţi la dans, DACĂ VREM!

Sesiunea şapte, însăşi Viaţa? Amin!