Maica mea!
Dacă la începutul drumului nostru împreună, pe calea vindecării prin Seminarul iertării, aveam sentimentul că am foarte multe de spus, de analizat, de sintetizat, pe măsură ce s-au derulat sesiunile, am ajuns la concluzia că nu mai am multe de zis, că nu mai am aproape nimic de spus, simțind că de acum, multitudinea perspectivelor care s-au deschis la nivelul trăirii, nu prea mai are de a face cu cuvântul. Încerc totuși să vă vorbesc despre minunata tăcere în care m-a afundat această sesiune a șaptea! Astfel, în cea mai mare liniște posibilă am putut să aud reverberația undei de Bucurie a întâlnirii cu Domnul, care nu s-a stins niciodată din momentul în care, punându-I în față toată mizeria și disperarea vieții mele, L-am chemat și cu mare durere i-am oferit-o Lui, perfect conștientă de incapacitatea mea de a mai merge înainte, de una singură. Durerea de a oferi Domnului povara păcatelor mele, în acel moment, nu provenea din tristețea sufletului meu că-i ofer ce-i mai rău Lui, ci din frica imensă că alegând asta, pentru mine nu va mai exista o altă cale. Cumva atunci, mi-am dat acordul ca EL să intervină în viața mea la modul lăsării mele în voia Lui! L-am primit pe Dumnezeu în viața mea ca urmare a unei suferințe imense, a unei răni a ego-ului meu și ca ultimă alternativă și nu din dragoste pentru El sau din părerea de rău pentru viața plină de păcate în care-mi derulam existența. Și Domnul a venit! Pentru mine aceasta este cea mai adevărată trăire, din momentul în care eu am conștientizat asta și am făcut-o foarte repede și pentru asta vă mulțumesc eu mult dumneavoastră, realitatea mea interioară, dar și exterioară, s-a deschis într-o altă lumină! În Lumina Lui! Și tainic și minunat este că nu a schimbat Dumnezeu nimic, în jurul meu, ci doar eu singură am fost și sunt cea supusă schimbării. Oricât aș încerca să explic, sau să vorbesc despre această experiență, care cu siguranță este unică, în funcție de fiecare în parte, nu aș reuși să exprim decât atât de puțin din Bucuria ce mi-a fost dată mie să o cunosc de atunci încoace! Chiar dacă au existat pe parcurs momente în care manifestările mele exterioare nu au exprimat poate întotdeauna, cunoașterea acelei Bucurii, certitudinea prezenței Lui directe în viața mea însă, nu m-a părăsit niciodată! Niciodată! Și cu adevărat, cum îi spuneam cuiva foarte drag sufletului meu, cea mai mare teamă pe care o am, este, aceea de a ma trezi într-o zi, că nu mai am această certitudine! Iar răspunsul ce mi-a fost dat, a fost unul amețitor pentru mine, respectiv, parafrazez: eu personal nu am deloc încredere în mine că am să ÎI spun Da, dar El are încrederea asta în mine că am să Îl aleg, și o are până în ultima clipă... Mare este taina iubirii lui Dumnezeu...
Astfel, parcurgând această ultimă sesiune, și vreau să o numesc așa fiindcă următoarea este de fapt prima, respectiv un nou început, un fapt a fost foarte interesant și anume, cronologic, în orice act de învățare, o nouă etapă cu temele aferente ar trebui să-ți aducă un surplus cantitativ de informație. Iată mie personal, sesiunea acesta nu mi-a adus nimic nou cantitativ. Însă, foarte important și nu știu cum să exprim mai bine, mi-a pus în valoare, mi-a evidențiat, a particularizat sau a nuanțat, a șlefuit niște aspecte de înțelegere prin trăire, ori asta nu ar fi fost posibil dacă cea mai importantă funcție a Seminarului iertării, nu ar fi funcția duhovnicească! Iar sesiunea a șaptea este cea mai bună confirmare a acestui fapt.
Nu știu cât am reușit să iert, însă nici nu cred că e posibil sau că-mi e de trebuință a ști această! În schimb pot spune că am nădejdea înțelegerii, că fără El nimic nu pot face, că în ceea ce privește aspectele duhovnicești nu eu sunt cea care decide, că este important să mă descentrez de pe problema suferinței și să mă preocup de modul în care eu răspund la aceasta și astfel să fac din suferință moment favorabil, valorificabil! Însă cel mai important mi se pare în acest moment a înțelege că lăsarea în mâinile lui Dumnezeu nu mi se datorează mie, că nu este o chestiune de voință a mea, ci că este ceva cu mult mai mult, tainic și că suficient mie îmi este a considera aceasta că fiind jerfa mea dar de această dată, nu ca ultima alternativă sau ca reacție a unui ego rănit ci ca jertfă venită din dragoste și pocăință!
Cu aceste înțelesuri, la care am ajuns, simțindu-vă mereu foarte aproape, doresc să intrăm în etapa următoare în Liturghia iertării!

Vă îmbrățișez cu drag mare și cu dor, la fel de mare!
A dumneavoastră D